•  – Jucăm la loteria bonurilor, Sandule, intrăm și noi în horă, spargem evaziunea în bucăți, avem și noi bani de concediu, ne ducem la plajă și ne perpelim ca micul pe grătar. Bere de la gheață, freșuri de citrice, înghețată pe băț, toplesuri și vise erotice. Plus că vom fi cetățeni onorabili, cu grijă pentru soarta țării.

Gore își privește prietenii cu bucuria celui care tocmai a stat la taifas cu Dumnezeu și a aflat că evoluționismul e doar o cacealma pe care fraierii au luat-o în seamă. Apoi înșfacă halba, o privește drăgăstos și soarbe însetat. Gicu dă să arunce o replică usturătoare, dar Sandu Șpriț i-o ia înainte:

 – Ăsta e răspunsul meu pentru tine, Gore. Pentru tine, pentru guvern și – în special, cu dedicație și dizgrație – pentru șmecherul ăla de la finanțe. Ăla cu părul alb de-i zicea Băsescu discotecar. Chix. Fără rezerve.

 – Adică tu ții cu evazioniștii?

 – Doar n-o să țin cu statul, ești căpcăun? Și să mă anunți atunci când vor smulge evaziunea din pământ prin concursuri pentru proști. Fac cinste cu repetiție și fără număr. Și-așa fac cinste, că te cunosc de-o viață, însă în ziua aia voi fi și mai fericit decât azi. N-ai decât să iei bonul și să te duci cu el la fisc, e o țară liberă, prostia face și ea parte din decor. Trebuie să completezi formulare, să stai la coadă, vin din ce în ce mai mulți câștigători, premiul se-mparte, banii îi iei peste vreo trei luni.

Gore desface încă un nasture de la cămașa cadrilată, fiindcă primăvara dă semne că vrea să se implementeze fără drept de apel și își cere, atmosferic, drepturile.

 – Mă dezamăgești, Sandule. Am avut mare încredere în tine și în viziunea ta despre lume și viață, întotdeauna te-am privit ca pe un guru al cârciumii. Dar până aici, s-a terminat. Nimic nu-ți convine, nimic nu-ți mai place.

Cu paharul în mână, Sandu mustăcește și o ține pe-a lui.

 – Cu ce te ajută statul, Gore? Cu taxe, cu impozite, cu stres, te duce cu fofârlica, te poartă de colo-colo, ia tu de-aici ca să-ți iau eu pe dincolo. Japcă pe față.

 – E căpușat, nu mai are putere, moare cu zile…

 – O să vărs o lacrimă la înmormântarea lui, ce-am avut și ce-am pierdut…

 – Ești nemilos. Și crud.

 – Sunt realist, Gore. Îmi văd de viața mea lipsită de satisfacții și plină de vicii mărunte. Statul îmi ia, nu-mi dă. Toată viața am plătit taxe și impozite ca să ridice statul fabrici și uzine. Ieri erau, azi nu mai sunt. Statul e pofticios. Mă stoarce, mă suge, mă tracasează fără milă, mă împachetează în facturi, mă pune direct în dric. Și tot eu trebuie să plătesc și dricul. Nici nu mă interesează dacă o să-mi stea bine cu mâinile pe piept atunci când voi scăpa de griji. Mă-mbracă nevasta în costumul de ginere, dac-o fi în toane bune merge în Obor și-mi ia o cravată cu model, pantofi găsește în debara, că merg mai mult în adidași și sandale. Să nu aduceți coroane, e păcat de flori. Mai bine câte-o damigeană.

Gicu se lasă pe spate, afișând o dezamăgire evidentă.

 – Ați dat-o-n chestii funebre, nu-mi mai place de voi. Suntem în cârciumă. Sau ați uitat? Eu o să fiu vesel și pe năsălie. Vreau să râdă lumea, să bea, să mănânce și să asculte muzică lăutărească. Popa ăsta al nostru o fi de acord cu așa ceva?

 – Aranjează el cu văduva, nu-ți face probleme, popii se orientează rapid în funcție de împrejurări mai mult sau mai puțin spirituale. Atâta vreme cât nu trebuie să dea chitanță. Important e să fie clientul mulțumit și să se adune bani la cutia milei. N-o să fie cu bon, deci nu merge la loteria bonurilor dacă participi la o înmormântare. Dacă o mai fi până atunci aiureala asta cu loteria. Că nu suntem în stare să organizăm ceva ca lumea.

 – N-avem fler, Sandule.

 – N-avem ceva-n genetica din dotare, asta e clar. Ne lipsește ultima verigă. Urcăm pe o scară și, la un moment dat, lipsesc niște trepte. Dăm să ne aruncăm către înalturi, picăm în nas. Și tot așa. Iar o luăm de la capăt, iar șutește cineva treptele către fericire, iar sărim, iar ajungem în țărână.

 – Ca Sisif.

 – Cine?

 – Era unul care împingea un bolovan. Nu-i ieșea pasiența, dar nici nu se lăsa. Insistent. Perseverent. E dat ca exemplu atunci când se vorbește de munca-n zadar.

 – Poate era angajat la stat, îi mai trecea și lui timpul până la chenzină. Nu venea nimeni să-l ajute, n-avea pretenari? Uniceful, drepturile omului, drepturile pițigoiului stresat, drepturile șarpelui Ka? Unde erau toate organizațiile astea care spală bani la greu și lipesc afișe pe toate continentele?

 – Prietenul la beție se cunoaște. Când e cu necazuri sau cu muncă fizică nu mai dai de el, dispare de zici că nici n-a fost.

 – Gicule, exagerezi. Nu te-am ajutat când ai vrut să muți șifonierul pe alt perete? Că nu știu ce-ți venise…

 – A vrut nevastă-mea fengșui d-ăla, îi pica mai bine în alt loc. Nu știu dacă știți, dar într-o casă trebuie să știi cum să manipulezi energiile. Dacă nu știi ce să faci cu ele, te halesc alea negative. E complicat subiectul, încă nu m-am dumirit. Dar cert e că de când am mutat șifonierul nu-mi mai găsesc vreo trei cămăși de-mi plăceau foarte mult. Plus niște șosete și niște pantaloni. Le-o fi disipat fengșuiul. Poate erau negativiste.

 – Bați câmpii, te-ai prostit la bătrânețe. Cu energie sau fără energie, șifonierul tot nu se muta singur. Și n-am venit eu și cu Gogu în ajutorul tău? Că ți-am zis amândoi să iei șifonier modern, îl demontezi și-l montezi unde vrea mușchiul tău. Tu nu și nu, că alea vechi sunt mai trainice, că lemnul era lemn, că aveam meseriași și acum avem numai ageamii de pe alte meleaguri, că aducem mobilă proastă pe bani grei, că mobila modernă se rupe sub tine când ți-e lumea mai dragă, că nici nu se mai poate repara, numai d-astea fredonai…

 – Păi nu-i așa, Sandule?

 – Trainice și grele de zici că au plumb în ele. Fără boarfe, dacă lași și boarfele nu-l mai muți nici cu macaraua. Dar plecasem de la teoria ta cu prietenii. Se cheamă că noi n-am venit numai la șpriț. La șpriț am stat pe urmă, că aveai vin din Moldova lui Ștefan cel Mare și curgea la vale de ziceai că s-au rupt digurile din cer.

 – Voi sunteți excepția care confirmă regula. Da, că mi-ai adus aminte și m-au podidit amintirile. Bun vin. Eroic, chiar. N-am mai luat de-atunci, dar o să-mi notez pentru anul ăsta, niște lei pentru matoleală tot găsim. Mai ciugulim ceva sau stăm pe uscat?

Sandu Șpriț pocnește din degete și comandă încă un rând – două halbe și-o Tămâioasă Românească. Apoi îi face cu ochiul lui Gore.

 – Eu beau vin și voi beți bere. Voi cu halba, eu cu sticla, de-aia sunt mai beat ca voi atunci când plecăm. Nu-i corect.

 – Bea și tu bere, că nu te-ai scăldat în Tămâioasă. Sau fă o petiție. Are statul funcționari care sunt plătiți ca să ia în seamă toate reclamațiile.

 – Zău, Gore? Ne-am trezit peste noapte în alt stat și eu nu știam? De când se rezolvă reclamațiile la minut? De când cu loteria bonurilor fiscale? Îți iese ceva la afacerea asta cu lăudatul statului sau ești voluntar?

Gore nu apucă să răspundă. Gicu ciocnește halba de-abia adusă și face pe întristatul.

 – Loteria ca loteria, totul e ca înainte, nimic nu merge, parcă stă treaba-n loc. Dar uite că vine întâi de mai și Udrea nu mai iese de la mititica. Parcă-mi lipsește surâsul ei tulburător, primăvara e mai puțin blondă decât altădată.

 – Nu-i nimic, a ieșit Bica. Tulburată și ea. A ieșit Cocoș, au ieșit toți ăia de-au dat pe goarnă la procurori. Udrea e cu omerta. Se sacrifică pentru ăla de-a propulsat-o, suferă, tace și înghite meniu de arest. Îi pun ăia lampa în ochi, tot degeaba, nu scoți nimic de la ea. Dar eram pe altă lungime de undă, de ce-ai dat-o din lac în puț?

 – Sandule, mă întreb și eu ca prostul dacă la ea în celulă o funcționa fengșuiul. Ce ziceți?

 – N-are șifonier pentru garderobă, așa că tot degeaba. Vai de energiile ei pozitive și negative, măcar să se fi anulat unele pe altele… Dar mă îndoiesc.

♣ Cristian Lisandru