Nu-și mai dorea decât să întâmpine înserarea ghemuită în scaunul acela de lemn pe care îl primise drept moștenire de la mătușa trecută în neființă cu doar o săptămână în urmă. Îi fusese aproape de suflet încă din copilărie, în ciuda insistenței adeseori supărătoare cu care se străduia să-i pună viața în ordine fără a-i cere părerea. Și, își aducea bine aminte, într-una din zile – o lună, două, cât să fi trecut de atunci? – îi ceruse imperativ ca după moartea sa să se îmbrace neapărat în alb și să lase doar amintirile frumoase în jurul său.

 – Te voi bântui fără milă dacă plângi, dacă te îmbraci în negru, dacă îți reamintești cum te boscorodeam ca o năucă sau dacă vei fuma două pachete de țigări pentru a-mi cinsti memoria. Ți-e clar?

Făcuse pe sclifosita:

 – Un pahar cu vin roșu este permis? Măcar unul…

 – Nu, fată. N-am de gând să merg către lumea cealaltă cu un damf de alcool pe urme, păstrând în minte imaginea cețoasă a nepoatei care bea pahar după pahar doar pentru a uita, câteva ore, de tot și de toate. Am încercat rețeta, te asigur că nu funcționează, în dimineața următoare e și mai rău. Plus durerea de cap, ca o bomboană pe colivă. Și-așa plec cu regretul etern că nu te-ai măritat încă și îți depeni singurătatea în tăcere, ca o călugăriță îndepărtată prea devreme de cele lumești, plăcute ochiului și cărnii…

Oftă. Apoi zâmbi. O călugăriță pândită de frigiditate, îmbrăcată în rochie albă, ascunzându-și cearcănele în spatele unor ochelari de soare, înfiptă într-un scaun de lemn din care, altădată, o mătușă îmbrăcată elegant – indiferent de oră sau de anotimp – mă invita (insista) să privesc viața prin ochii ei.

Își sprijini bărbia ascuțită în mâna dreaptă. Cele lumești… Și un mândru cavaler modern, peste măsură de distrat – vreun împrăștiat nativ fără șanse de vindecare –, rămas în pană pe undeva sau rătăcit pentru totdeauna în încercarea disperată de a urmări cu scrupulozitate sfaturile gps-ului… Pe unde umbli, Ulise în blugi?

Ar fi vrut să fumeze. Să aprindă țigară de la țigară. Să pufăie fără încetare, făcând în ciudă plămânilor. Și ar fi vrut să scoată din dulap sticla cu vin roșu, să toarne în pahar până la buză și să-l dea peste cap. Apoi să-l umple din nou și să verse câteva picături pentru aceea care nu mai era. Se abținu. Da, în noaptea asta nu voi fi bea de supărare, nu voi fuma de supărare, voi fi doar atât de singură încât mă voi îmbăta strașnic cu gândurile mele de călugăriță împăcată cu soarta și voi trage în piept fumul nociv al unor mărunte iluzii.

Iar înserarea care se strecură pe străduțele înguste ale târgului, insinuându-se hoțește pe lângă ziduri și oameni fără nume, o descoperi în același scaun, cu ochelarii de soare pe nas, și îi mângâie fruntea, înfiorând-o ca și când ar fi fost atinsă de un iubit apărut de niciunde...

♣ Cristian Lisandru