Se simțea împlinit doar iubind-o pe ea. Își savura povestea de dragoste ca pe un Armagnac maturat în butoi de stejar negru, încercând să perceapă în profunzime gustul și aroma spectaculoasă a fiecărei zile, bucurându-se, descifrând tainele tuturor săruturilor pătimașe și ale îmbrățișărilor care eliminau din ecuația temporală tocmai factorul timp, lăsându-se pătruns de „apa vieții veșnice” și mulțumind unei divinități invizibile/intangibile – uneori o percepea în mod misterios, o simțea aproape de el, chiar umanizată excesiv de scriitorii lumii care nu au dorit altceva decât să înțeleagă, la rândul lor, cât mai mult din ceea ce însăși lumea înconjurătoare le aducea sub ochi în clipele lungi de reverie – pentru desfătarea cotidiană de care avea parte.

O iubea și își imagina drumul neguțătorilor olandezi care navigau în susul râului Garonne pentru a negocia cu podgorenii Gasconiei, într-un Ev Mediu tulbure și prizonier al cutumelor nemiloase, vedea cu ochii minții butoaiele de stejar, afuma lemnul împreună cu meșteșugari fără nume, pășea cu evlavie în distilerii ascunse sub bolți de piatră, apoi – fremătând într-o nerăbdare care-i tulbura peste măsură simțurile – răsfoia file de timp și își turna câteva picături de dragoste în pahar, lăsând trupul să se zvârcolească, înfrigurat, în așteptarea elixirului binefăcător.

O iubea și traversa secolele cu impetuozitatea unui călător nativ. Se bucura de ea așa cum se bucura de ispitele unui han înfipt la răscrucea istorisirilor cavalerești și își culca fruntea pe trupul ei atunci când, mânat de un apus pictat în roșu voluptuos, simțea nevoia de a ațipi, fericit, la umbra tăcută a altor vise.

Fiecare picătură, o poveste. Fiecare poveste, o altă picătură din viața sa…

♣ Cristian Lisandru