– Tu o mai urmărești pe a ta, Sandule?

Sandu își lipește de chip masca mirării.

 – Pe cine să urmăresc?

 – Pe nevastă-ta. Ca primarul de-și făcu serviciu de informații ca să fie la curent cu mișcările fostei amante. Spune tu dacă nu suntem unici și irepetabili.

 – Dragă Gicule, observ încă o dată că ești la curent cu știrile de prost gust. Pe banii statului, pe sub chiloții amantei. Ce știri sunt astea? Planeta se zdruncină, terorismul înfige colții în noi, cardurile de sănătate au declanșat apocalipsa nervilor, rapidulețul e pe drumul către matineu. Tu ești atent la amantlâcuri…

 – Știrile noastre de toate zilele, Sandule, cu ele defilăm pe bulevard. Tu te uiți numai la sienen? La sisitivi? La euronius? Sau mai dai și pe mețo din când în când ca să te rupă wagner în două?

 – Mă mai uit și la rașia tudei, spre informarea ta, deși nu-nțeleg mai nimic, n-am învățat engleza atunci când eram puradel și mă jucam cu puța-n țărână, acum e cam târziu. Nu mai vrea creierul, nu mai acceptă informații noi. Prind un cuvânt-două, cam atât. Citesc direct din imagini, am stilul meu. Trebuie să recunosc asta, n-am motive să mă dau important cu telecomanda-n mână.

Gore mușcă dintr-un mic în care a înfipt trei scobitori pentru a-l manevra mai ușor.

 – Nu vreau să vă stric discuția deosebit de interesantă, dar se răcesc micii. Și un mic rece e ca un amor neterminat. Luați, nu stați pe gânduri, un mic rece e mai nașpa decât cea mai nașpa situație internă și internațională. Lăsați amantele și primarii, subiectul e fără sare și piper. Era omul îndrăgostit. Și, când ești îndrăgostit, nu mai vezi și nici n-auzi. Te furnică, n-ai somn, vrei să nu se infiltreze altul în patul tău, te gâdilă gelozia. Am dreptate, Gicule?

 – Ca un om mare și dat prin făina vieții. Dragostea te prostește, indiferent de funcție și stare socială. Îți ia mințile, umbli ca drogatul. Închizi greșit nasturii de la cămașă, vorbești de unul singur pe stradă, te-apuci și scrii versuri.

 – Ai ceva cu versurile de dragoste?

 – Îmi plac doar alea sociale. Să fie cu mesaj, că viața e grea, nu poți să le ciripești oamenilor de corason când le-a căzut criza-n cap și vrea guvernul să impoziteze și bacșișul. Nu zic că nu e frumos să pui un trandafir roșu la capul nevestei sau să te lansezi în mângâieri pe muzică de cilaut – că mai ascultăm și noi, Sandule, nu numai tu, avem și noi cultură, nu numai tu! –, dar e nevoie de stare. Nu merge oricum. Ne moare preludiul în fașă…

Sandu Șpriț și Gore rămân cu gurile căscate și cu micii în aer. Din boxe răsună melodia La Ciolpani cu frunza lată, iar Sandu oftează:

 – Nici dragostea nu mai e ce-a fost. Nu mai e frumusețea aia de-o simțeai până-n țurloaie, nu se mai aprinde focul de la inimioară. Acum e pe interes. Când veneam încoace era să mă calce pe zebră una cu rengi rovăr evoc din ăla. Cică e scump de moare lumea. Fătuca era ruptă din soare, cinste cui a făcut-o și bravo ăluia de-o ține-n brațe! I-a dat dragostea mașină. Și ce mașină!

– Prestează și ea, Sandule, nu poți să o acuzi. Și nu e ușor să tot prestezi așa… Dar poate că era femeie de afaceri, de unde știi tu că rupe dormitorul ca să aibă bani de rengi rovăr? Crezi că toate fetele de nota zece pun banul mai presus de suflet și trăire? Mă dezamăgești atunci când generalizezi…

 – Stai în dezamăgirea ta și fii idealist. Nu vezi ce vremuri trăim sau ai picat din cer și nu te-ai dezmeticit? Ce să facă și fetele astea, să se ducă la apaca? Dacă o mai fi apaca. Să spele scările de bloc, fâța-fâța? Să meargă la butic și să vândă pufuleți atunci când nu le pune patronul mâna pe buci? Pantofii costă, Gicule, poate nu te-ai mai lipit cu nasul de vitrine în ultimul cincinal, rujul costă, parfumul costă, de haine nici nu mai zic. Plus coafat, epilat, manichiură, pedichiură, gene și sprâncene, bronzat artificial, masaj, spauri, mărgele și cercei. Numai femeie să nu fii.

 – Mă bucur că ești ancorat în realitatea femeiască, Sandule, nu m-aș fi gândit că meditezi la liniștea trupească și sufletească a fătucilor moderne. Nevastă-ta ce părere are?

 – Mi-a trântit farfuria în față și a zis că trebuie să-și ia pantofi. I-am spus imediat du-te, mamii, ia-ți, ia-ți și sandale, că s-a-ncălzit afară ca-n cuptor, doar n-o să umbli pe stradă în cizme de cauciuc. Puteam să zic nu?

 – Nu puteai. La bărbați e mai simplu, iei blugii terfeliți – că arată mai bine după ce trece timpul peste ei –, pui cămașa înflorată pe tine, îți cumperi adidași din târg, că umblă pe stradă la fel ca ăia de firmă, te-ai scos încă o vară. Dar femeia?

 – A vieții cheie… Frumusețea pământului. Minunea universală.

 – Aia e. Poet de cârciumă… Scrie un poem pe șervețel, Sandule, și lipește-l deasupra barului. Femeile se uită unele la altele, se studiază la greu, nu se face să aibă dezamăgiri și alte alea…

 – Frustrări.

 – Așa cum zici, că ai mereu cuvintele la purtător, ești autodidact, plecăm mai deștepți după ce bem alături de tine. Că pe urmă, dacă se simt neglijate și în criză de țoale, ajung supărate acasă. Iar când e nevasta supărată nici bărbatul nu se simte prea bine, asta e filozofia mea de viață, după ea mă ghidez. Se tensionează atmosfera conjugală, miroase a creier încins, parcă plutește calamitatea în aer.

Sandu tăvălește ultimul mic prin muștar și-l duce către gură.

 – Suntem pe-aceeași lungime de undă. Bună și discuțiile astea, ne dăm seama că ne potrivim la mentalități.

 – Se poartă. Om fi băut după iohanis. Că el cheamă pe toată lumea la discuții, îi place să stea la taclale. Într-o zi o să le dea și meditații. Acum vrea să discute despre big brader. Vin partidele, dau mâna, zâmbesc pentru poze, trag scaunele și se-așază la bârfă. Mai o vorbă, mai un fursec, o apă minerală sau plată, mai o idee pe care n-o reține nimeni, că dacă nu e ideea lui nici că-i pasă de ideea altuia, văzut, plăcut și cam atât. Iar zâmbete, iar poze.

 – Ce să facă și președintele? El e deasupra tuturor…

 – E aerian?

 – E la distanță egală de toți. Echidistant.

 – Și atunci de ce vrea guvernul lui? Ce echidistanță e asta, Sandule?

 – Gore, iar mă obligi să umblu la finețuri. Președintele o fi el președinte, dar n-a ajuns acolo de capul lui. L-a dus acolo un partid. Mașinăria de partid a lucrat în sprijinul său. A umblat pe coclauri, a chemat lumea la vot, a șmecherit voturi pe ici, pe colo, a scos băbuțele la poartă, le-a dat basmale și gumari, a promis că președintele va face și va drege… De-astea. Și atunci e obligat să fie mai aproape de partidul lui decât de altele. E simplu ca bună-ziua, ce naiba? Trebuie să plătească și el nota. Chit că nu-i dau ăia bon cum vrea finanțistul discotecar.

 – Da, dar nu e echidistanță d-aia de care zici. Eu aștept ziua fericită în care un președinte n-o să aibă mamă și tată…

 – Vrei un orfan la cotroceanu?

 – Era o expresie. Ți s-a urcat tămâioasa la cap și nu-nțelegi. Sau vrei să mă provoci.

Sandu surâde.

 – Vreau să văd și să aud cum îți dezvolți ideile, Gore. Nu stăm și noi la discuții ca ăia de se-ntâlnesc cu iohanis? E luptă de idei, e breinștorming, că mai rețin și eu câte ceva de la posturile străine. Hai să mai bem câte ceva, că nevastă-mea se uită la feișăn tivi la ora asta, așa că nici nu simte că lipsesc.

Cristian Lisandru – 6 mai 2015


Cristian Lisandru - mai 2015