Sunt asediat de gânduri. Vin peste mine în galop nebun, ridicând praful de pe drumeagurile mentale şi nu se lasă impresionate de alte… gânduri care aşteaptă deja să fie luate în calcul, băgate în seamă, mângâiate pe frunte sau consolate fiindcă vor rămâne pentru totdeauna simple idei nedemne de a fi inserate într-un eventual proiect pe termen lung.

Gândurile seamănă oarecum cu musafirii nepoftiţi. Spun oarecum pentru că ele nu sună, totuşi, la uşă. Spre deosebire de musafirii despre care vorbeam, gândurile nu au pretenţii, nu vor cafea, n-au chef să bea nimic, nu doresc cearșafuri apretate. Totuşi, le simţi răsuflarea în ceafă exact atunci când, fie vorba între noi, nici nu ai avea nevoie de ele.

Să nu ai nevoie de propriile gânduri…

Iată un paradox.

Îmi place să convieţuiesc în condiţii civilizate cu gândurile mele, chiar şi atunci când au prostul obicei de a nu mă lăsa să dorm. Ziua mai este cum mai este, dar gândurile nu dorm niciodată, sper că v-aţi dat seama de asta până acum. Am ajuns la concluzia că insomniile noastre se datorează în exclusivitate faptului că toate gândurile refuză cu obstinaţie somnul.

Ce e de făcut atunci?

Să vă spun cum fac eu. Mă ridic şi fac conversaţie cu propriile gânduri. Ore în şir. Le întreb de sănătate, le răspund la întrebări, uneori mă simt chiar luat peste picior de ele, însă m-am obişnuit. Una peste alta, nu poţi fi orgolios cu gândurile tale, nu? În alte vremuri mă supăram, refuzam să le mai acord atenţie şi adormeam. Erau singurele nopţi în care visam, pentru că aceste gânduri insistente se metamorfozează în vise şi, orice ai face, nu le mai poţi refuza prezenţa.

Fumez şi vorbesc cu propriile gânduri. Când va muşca dimineaţa din ferestre îmi vor plăcea la nebunie cearcănele mele. Şi cred că este de la sine înţeles că voi bea o cafea la ibric, acompaniat de alte gânduri…

♣ Cristian Lisandru