Pe străduța aceea îngustă, pavată – când și de către cine nu mai știa nimeni – cu piatră cubică, avea întotdeauna senzația că timpul se oprește în loc. Chiar dacă înserări nenumărate se prăbușeau peste acoperișurile țuguiate ale clădirilor ajunse la o senectute imobiliară care apăsa umerii turiștilor sau ai localnicilor grăbiți, iar felinarele prinse direct în ziduri clipeau dezmeticite deasupra capului său, mergea dintr-o parte în alta a străzii conștient de faptul că timpul – acolo și numai acolo, nicăieri în altă parte – uita să mai respire.

Timpul respiră? îl întrebase ea, la un moment dat, alintându-se ca o copilă răsfățată și culcându-și capul pe pieptul său. N-aș fi crezut niciodată asta, poate este doar un gând de-al tău. Un alt gând de-al tău, unul nebunesc, desigur, evadat din tipare tocmai pentru că tu, dintotdeauna, nu suporți tiparele. Un gând din acela care nu-ți dă pace și atunci trebuie să mergi mult pe jos pentru a uita de toate. De gânduri, de tine, de mine, de ceea ce însemni tu, de ceea ce însemn eu și toată această paradoxală simfonie a timpului pe care nu poți – deși ai vrea – să îl cuprinzi în palme pentru a-i simți fiecare secundă și fiecare minut. Așa ajungi pe strada aceasta îngustă, pavată cu piatră cubică, păzită de felinare aduse dintr-un alt decor de un arhitect pus pe glume. Sau aduse dintr-un alt timp.

O privise lung. Nu vreau să uit niciodată de tine. Acesta este doar un alt gând jucăuș de femeie îndrăgostită. Și îi zâmbise.  Apoi o luase de mână și se plimbaseră amândoi dintr-o parte în alta a unei străduțe pavate cu piatră cubică, fără să-și vorbească, încercând să surprindă, ca doi copii curioși și puși pe șotii, răsuflarea unui timp reîntors în normalitate.

♣ Cristian Lisandru