– Ce bine că eşti, ce mirare că sunt, Sandule!

Cuvintele lui Gore îl surprind pe Sandu exact în momentul în care aprinde ţigara. Paharul pe jumătate golit se află în faţa sa, iar sticla cu Tămâioasă, abia începută, îi ţine companie. Gicu sparge seminţe, tacticos, apoi depune cojile într-o scrumieră pe care a cerut-o exclusiv pentru această activitate. Insistând şi asupra ideii că n-o fi frumos să ronţăi la seminţe, ca pe stadion, dar dacă asta-i pofta omului nu poţi să i-o treci cu vederea. Eu am crescut cu seminţe de dovleac şi de floarea-soarelui, codul manierelor elegante poate să mai aştepte. Sandu trage fumul în piept, apoi îşi drege glasul.

 – Băi, mă tot râcâie pe gât în ultima vreme, cred că ar fi cazul să mă las. Citesc tot felul de ştiri supărătoare despre efectele nocive ale fumatului, pe urmă îmi vine să tuşesc.

 – E pe bază de psihic, intervine Gicu.

 – Dracu` ştie, că fumez de când m-a-nţărcat mama, le-am încercat pe toate, numai fără filtru n-am vrut. Da` ce ziceai, Gore, că eşti mirat de existenţa noastră amărâtă?

 – Io nu ziceam mai nimic, am ascultat o melodie a lu` Alifantis, frumos le mai zicea. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt. Frumos...

 – Muzică. Trebuie să fie frumoasă. Da` versurile cin` le-a scris?

 – Nichita…

 – M-aţi omorât cu asta, Gore, cum citiţi ceva ce vă place, cum vă trageţi de şireturi cu scriitorii, îi luaţi pe numele mic. Nichita şi Stănescu, Gore, că n-aţi făcut armata împreună, ce naiba!

 – Sandule, mă bucur să te regăsesc sensibil la literatură, scuzele mele şi pentru tine şi pentru Nichita…

Sandu dă din mână, dorind să priceapă toată lumea că n-are nicio şansă să o scoată la capăt cu Gore, chiar dacă ar dori. Se întinde către punga cu seminţe a lui Gicu, mai-mai să-i dărâme halba, scoate una şi o sparge în dinţi. Apoi oftează.

 – De, românul e român, dacă n-are şi seminţele lângă el nu se simte bine. Când nu s-or mai găsi nici bomboane de-astea agricole ne-am dus pe copcă. Uite, zice onu că vin indundaţiile. Asta ne mai lipsea acum, după ce ne-a aruncat iarna în nămeţi.

Gicu dă ochii peste cap.

 – Ete fleoșc, onu… Ce să zică şi ei, trebuie să îşi justifice activitatea. Parcă noi suntem proşti, nu ştim că zăpada se topeşte…

 – Se topeşte, Gicule, eu nu zic că nu se topeşte, că doar nu suntem la pol, acolo unde nu se topeşte niciodată şi urşii beau cocacola, ca-n reclamele tâmpite. Mai sunt şi veseli pe deasupra, poate că iau doi litri şi plătesc numa` unu` şi jumate. Problema e cum se topeşte zăpada aia, cum şi cât de repede… Ce-ţi pasă ţie, stai la etaj, la tine nu ajunge apa niciodată.

 – Nici la tine nu ajunge, stai mai sus ca mine, ce te vaiţi? Apropo, ajunge şi la mine, nu ţii minte când m-a inundat ăla de sus, de umblam prin sufragerie în şlapi, ca la plajă, iar el zicea că se-ntâmplă şi la case mai mari? Parcă asta mă interesa pe mine, nu parchetul umflat…

Gore pare oarecum plictisit.

 – Copii mici sunteţi, zău aşa… Vine primăvara, dă iarba, ies ghioceii, cumpărăm mărţişoare, fiţi şi voi mai veseli. Ce, e primul dezgheţ, e prima inundaţie? Hai că exagerăm cu ştirile astea meteo, înţelegeam toată tevatura dacă eram saharieni şi ne ningea pentru prima oară. Dar aşa? Nici englezi nu suntem, că ăia discută numai despre vreme şi dorm cu umbrelele sub perne. Mai bine ziceţi ceva despre petrom, s-au umplut de bani. Aţi văzut, nenică, profituri? Sau n-aţi văzut?

 – Gore, dragă, dacă profitul nu e la noi în buzunare, atunci canci. Petromu` oemve poa` să scoată cât vrea, că ei sunt la robinetul cu benzină şi motorină. Vrei să circuli cu maşina pe drumurile desfundate ale patriei, scoţi banu` şi plăteşti. Nu vrei, te duci la metrou şi faci economie.

 – Da, Sandule, şi la Cuca Măcăii te duci tot la metrou, nu? La Cucuieţii din Deal tot cu metroul te lansezi? Bagi cartela-n curu` calului şi strigi că urmează cârciuma din localitate, peron pe dreapta sau pe stânga? De ce te raportezi numai la capitală, alte zone din ţară nu există? Vedeţi, vorba lui caragiale, ăsta e cusurul vostru, vedeţi lucrurile în mic, nu la nivel naţional. N-aveţi perspectivă…

Gore duce halba la gură, soarbe cu poftă, apoi o ţine în aer şi îi priveşte triumfător pe partenerii de dialog. Sandu trage din ţigară, Gicu sparge seminţe. Nu se citeşte nimic pe chipurile lor, spre deznădejdea teatrală a lui Gore. Murmură:

 – Fetiţe dulci ca-n Bucureşti în toată lumea nu găseşti… He, he!

Sandu ridică degetul arătător în aer:

 – Deşteptule, ora exactă se dă de la Bucureşti. Ce mai tura-vura! Şi când o fi cum a zis oprescu atunci să te ţii…

Gicu devine interesat.

 – Ce-a zis primarele? N-am fost atent, mă pusese nevastă-mea să duc gunoiul. La ghenă m-am întâlnit cu administratorul, se-nfundase ghena şi făcea nişte cercetări. Lua probe, trăgea ghena-n poze cu aparatul lu` fi-su, digitalu`, de aparat zic, semăna cu ăia de la aecsen, cu crimele luate la bani mărunţi şi puse-n eprubete. Ce-ai zis, Sandule? E de bine?

 – Bucureştii, frate Gicu, se transformă. Până-n 2035.

 – Şi pe noi cu ce ne avantajează?

 – E vorba despre viitor, Gicule, un viitor saiens ficşiăn la nivel de arhitectură bucureşteană, îi luăm pe japonezi de data asta, de americani nici nu mai zic, ştifturi. Să vezi parcări cu etaje multe, drumuri ca-n palmă, trotuare mergătoare, zgârie-nori în zig-zag, să moară şi dubaiu`, promenade, esplanade de-alea, fântâni şi lumini jucăuşe, centrul istoric nu va mai fi istoric, va fi din războiul stelelor sau din odiseea spaţială. Rău îmi pare că-mbătrânesc… Măcar o inaugurare de-asta să mai prind şi pot să spun că n-am trăit degeaba. O să bem vin şi bere la cucurigu şi-o să fim mai aproape de dumnezeu, mă!

 – Da, intervine şi Gore, şi-o să ne cânte la ureche fantoma lu` ploieşteanu. Că japonezii or fi proşti să stea pe loc ca să le dăm noi cu tifla. Auzi, da` oprescu rămâne primar până-n 2035, se-ncoţopeneşte-n birou şi nu-l mai dă nimeni la o parte? Bani de unde, Sandule, avem noi bani pentru ficşănuri d`alea de care zici? Ne mai rămâne nouă de-o ciungă după ce plătim datoriile la fond?

Gicu ronţăie altă sămânţă.

 – Ehe, Sandule, suferim de sindromu` faraonilor, ca să zic aşa, cad nădragii de pe noi de foame, nu mai avem nici după ce bea apă, dar visăm la ficşănuri. Iar s-a găurit asfaltul, iar s-au înfundat canalele… Bolnavii nu mai au medicamente, ăia mici nu mai învaţă, ăia mari n-au de lucru sau dacă au de lucru nu se duc. O să ia apa toată ţara. Dar visăm. Ne place… Când te trezeşti din visele dulci fă un semn să mai aducă bere. Şi toarnă-n pahar, cât mai ai vreme, nu cumva să vină vreun robot de la primărie şi să ţi-o şutească! Ficşăn!

♣ Cristian Lisandru