vise


noaptea trecută am visat că înmuguream
nici nu îmi mai aduc aminte
unde se întâmpla asta
în inima ta sau departe
dincolo de munții aceștia care sfâșie cerul

uneori visez că toate visele se țin după mine
un alai oniric
mut
alb-negru
îmi calcă pe urme
iar un faun mă străpunge cu coarnele
apoi mă calcă în copite

dar nu pot țipa și nu mor niciodată
mă ridic
merg mai departe către niciunde
cu visele agățate de vârfurile degetelor

mi-aș fi dorit să pot visa în culori
să mă rostogolesc prin dragostea ta verde
sub privirile nedumerite
ale unui faun domesticit

♣ Cristian Lisandru – 18 iunie 2015


Teoria conspirației


Cerea o țigară, unuia sau altuia, o aprindea de la o brichetă împrumutată pentru câteva secunde, sufla fumul către tavan și se prefăcea că vorbește singur, știind însă că vorbele sale ajungeau, inevitabil, la urechile cuiva. Despre ce vorbea acel bărbos îmbrăcat într-un costum de blugi care se încăpățâna să se opună trecerii timpului? Subiectele variau în funcție de oră, de stare, de audiența mai mult sau mai puțin numeroasă, de ultimele breaking-news-uri transmise de televizorul așezat într-un colț al cârciumii.

Guvernul mondial care își pune în aplicare, în fiecare zi, planurile perverse destinate a controla credulii locuitori ai „acestei planete de care oricum ne-am bătut joc ca niște viruși demenți”, sistemul de irigații ajuns la nivelul suprem al degradării de-a lungul ultimelor două decenii – „nu sunt, domnule nostalgic, nici n-am fost membru de partid, dar de ce să strice, de ce?” –, celulele stem – o altă mârșavă modalitate de control, prezentată drept leac minune pentru boli incurabile inventate în laboratoarele aceluiași guvern mondial –, implanturile dentare, războiul inevitabil, al treilea la număr, cel care va schimba din nou ordinea mondială și a cărui origine va fi „în Orientul Mijlociu, acolo unde nimic nu poate fi pacificat – dar și pacificarea asta e dată dracului, depinde de care parte a țevii de tun te afli! – și unde americanii o vor lua în mână cu mare succes, frecând-o susținut, dimineața, la prânz și seara, fiindcă nu poți să implementezi KFC și Coca-Cola într-o cu totul altă mentalitate”, impozitul pe bacșiș, manuscrisele de la Marea Moartă și evangheliile apocrife – „numai ăla cu ochelari de cal și căzut în cap încă din fragedă pruncie nu înțelege că Isus dorea cu totul și cu totul altceva, nu structura organizatorică de la Vatican” –, conflictul dintre generații, criza economică, indusă și întreținută de malefici posesori ai unor monopoluri, piramidele egiptene – „ăia ingineri, nu știfturile de azi!” –, sexul tantric sau cardurile de sănătate „care nu sunt altceva decât încă o dovadă că ești urmărit chiar și atunci când te caci, cu sau fără icnete”.

Era un adept fervent al tuturor teoriilor conspiraționiste, declara fără sfială că „trăsese de pe torente” și vizionase de peste o sută optzeci de ori „Teoria Conspirației” („Mel Gibson, Julia Roberts, țâță de mâță”!), căutase și cumpărase diferite ediții ale cărții „De veghe în lanul de secară” pentru a încerca să descifreze el însuși mesajele ascunse printre paragrafe, întocmind în acest sens și un tabel sugestiv pe care îl lipise pe peretele din sufragerie, între afișul de la „X-Files” și cel al „serialului care scoate încă o dată rahatul la lumină – House of Cards”. Nu dezvăluia nimănui concluziile finale, totuși, preferând doar să surâdă ostentativ și să ridice în aer degetul arătător, ca un profesor tolerant aflat în fața unor elevi care, indiferent de eforturile celui de la catedră, nu reușesc să înțeleagă „întregul”.

  • Dar cu Triunghiul Bermudelor cum stă treaba? întreba câte unul, din amuzament sau din dorința de a părea interesant. I-ai dat de capăt sau ești încă în faza de cercetare?
  • Planeta se răzbună pe noi, aia e, răspundea bărbosul cunoscut și sub numele de Vicențiu sau, pentru apropiați, Vice.
  • Nu e cu extratereștii? Nu e cu farfurii zburătoare?
  • I want to believe, colega, însă mai e mult până departe. Sari cu berea și mai vorbim de una sau de alta, nici Alien nu s-a făcut pe uscat. Că așa ne-ar trebui, să vină niște vietăți de-alea cu acid în loc de sânge și să ne pună cu botul pe labe, prea ne credem inteligenți. Ia să umble alea pe mijlocul bulevardului, drept în mijlocul Parisului, de pildă! Cine o să mai umfle mușchii, NATO? ONU? Asociația Fecioarelor Despletite? Ne vom ascunde prin găuri, ca șobolanii, dar ne găsește alien-ul și acolo, n-avem scăpare…
  • Ajungem sclavi la alienși?
  • Domnule, e clar că n-ai urmărit toate părțile, așa că discuția e moartă din fașă. Ia filmele, pune-le la player, dă-le dracului de știri falsificate prin redacții și pune-te la curent. Pe urmă mai vorbim. Că și acolo era tot conspirație, arme biologice și alte alea. Omul, ascultați-mă pe mine, e prea plin de el. Și crede că trage toate sforile în univers. Dar el e un fir de praf. Atât. Trage pârțuri puturoase după ce bagă în el ca spartul, se freacă pe burtă, plescăie și pe urmă înghite toate scenariile unor grupuri de interese cu dare de mână și lipsite de scrupule… E ca șoarecele în labirint, numai că nu-și dă seama de asta. Vorbesc de prostime, de ăia care habar nu au pe ce lume trăiesc. Ca-n Matrix, ca să mă înțelegeți mai bine. Ești într-o realitate, te simți bine sau nu în ea, crești, iubești, plătești facturi ca fraierul, dai birul către stat ca să nu vină fiscul la ușă, mai tragi o beție din când în când, îți prinzi nevasta cu cel mai bun prieten, te bucuri că mai îmbătrânești cu un an și faci o petrecere cu lăutari, vezi un meci de fotbal, mergi la doctor când nu mai ai de ales, una-alta… Dar de fapt e vorba de o făcătură, de la cap la coadă, iar viața ta – așa cum o vezi atunci când te uiți în oglindă – e doar o iluzie. Un program. Un soft.
  • Hai, bre, că exagerezi. Filmul e una, viața e alta. Taie ăia bilete la intrare, trebuie să fie cu suspans și mistere…
  • Și crezi mata că dacă nu plătești bilet atunci când ieși din burta mamei dumitale înseamnă că vezi gratuit filmul vieții? Te-nșeli. Vii cu berea aia sau nu?

♣ Cristian Lisandru


Cinci lei


Bărbatul are vârsta incertă și o barbă care atârnă, nepieptănată, peste un tricou marinăresc murdar spre jegos. Înoată într-un trenci jerpelit, cu buzunare largi, desprinse la cusături, astfel încât dau senzația că și-ar lua zborul dacă ar avea chef. Dar n-au. Posesorul lor caută printr-un tomberon, cu răbdarea boschetarului împăcat definitiv cu propria soartă, iar de sub șapca decolorată – deasupra cozorocului poate fi citită o declarație adresată lumii înconjurătoare: „I ♥ Jesus” – răbufnesc lațe slinoase. Îl privește cum extrage un ambalaj mototolit (napolitane, biscuiți, vreo fărâmă de ciocolată?) pe care îl desface pentru a-i examina conținutul. Apoi îl aruncă din nou în tomberon și mormăie înciudat.

Se apropie de el și îi oferă o hârtie de cinci lei. Boschetarul întinde mâna dreaptă pentru a apuca bancnota, apoi și-o retrage brusc și își duce la tâmplă degetul arătător.

  • Te crezi vreun șmecher?

Nu se crede „vreun șmecher” și nici nu-și poate explica imboldul de a oferi bani unuia care nici măcar nu cerșește. Ține bancnota între două degete și o întinde, sugestiv, către celălalt. Timpul se oprește, pământul își încetează mișcarea de rotație, sunt doar ei și nimeni altcineva, au dispărut trecătorii grăbiți și toate zgomotele atât de cunoscute ale orașului. Doar deasupra lor, pe un panou electronic de afișaj, se rostogolesc câteva reclame care nu transmit nimic în afară de o revărsare policromă din care răsar, din când în când, câteva cuvinte. Parfum, cremă, sejur exotic. Parfum, cremă, sejur exotic. Parfum…

  • N-am nevoie de pomana ta. Ia mai du-te dracului, n-ai treabă?

Se simte dintr-o dată pus la colț și așezat pe coji de nucă.

  • Nu doream decât să…
  • Doreai pe mă-ta. Lasă-mă-n pace!

Bărbatul scuipă într-o parte, tușește, apoi se întoarce cu spatele și își concentrează întreaga atenție asupra tomberonului. Mâinile scormonesc, avide, caută, caută, caută și descoperă o pungă de pufuleți pe jumătate plină. Degetele apucă, drumul către gură este parcurs cu rapiditate, pufuleții pornesc la lupta cea mare cu foamea. O privire aruncată peste umăr.

  • Băi șmecherule, eu am fost cineva la viața mea. Toate femeile îmi cădeau la picioare. Încă n-ai plecat? Plimbă ursul…

Se îndepărtează unul de celălalt. Fiecare pe drumul său. Trenciul jerpelit mătură trotuarul, două adolescente se trag într-o parte, aproape lipindu-se de geamul unei vitrine, pentru a fi cât mai departe de boschetarul care își plimbă fărâma de orgoliu de la un tomberon la altul.

„I ♥ Jesus”. Poate de asta. Poate fiindcă o bancnotă de cinci lei, orice s-ar spune și oricum ai interpreta gestul, nu rezolvă absolut nimic într-o existență ale cărei puncte de reper rămân doar coșurile de gunoi plantate prin grija primarului de sector, din cinci în cinci metri, pentru a justifica anumite cheltuieli destinate, în teorie, a spori gradul de confort al cetățeanului. „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”[1]. „I ♥ Jesus”.

Ar vrea să îl întrebe dacă poartă șapca aceea doar pentru a-și proteja lațele de vânt sau, mai ales, fiindcă afișează o astfel de declarație răvășitoare (în esența ei), strigătoare la cer (conform ateilor), cel puțin interpretabilă (în opinia multora), minunată (dacă ar fi să te iei după cei care nu își pun niciodată prea multe întrebări, indiferent de subiect). Dar își imaginează o reacție violentă a boschetarului atins în amorul propriu

„Băi șmecherule, eu am fost cineva la viața mea.”

și renunță. Imixtiunea nu este aproape niciodată cea mai bună soluție pe care ai putea să o alegi. Iar ajutorul, atunci când îl oferi sau când te-ai decis să îl oferi și pregătești, bine intenționat, următorul pas, poate fi interpretat ca un afront. Tu dai o anumită interpretare gestului, însă celălalt va veni, în multe cazuri, cu una exact opusă, de unde și apariția unor momente jenante pentru ambele părți. Personajul principal nu trebuie să fie neapărat un boschetar, asta s-a întâmplat azi, mâine va fi vorba despre altceva, despre altcineva, poate chiar de tine. Cât mai mai dura până când un trecător oarecare – trăgând concluzii numai de el știute – îți va întinde ție o bancnotă de cinci lei și te vei considera ofensat?

Se desprinde de propriul trup și plutește la o înălțime de cîțiva metri, într-un alt spațiu și într-un alt timp, o pasăre nevăzută care mângâie cu aripile uriașe un destin oarecare, pierdut printre milioanele de destine care intereferează numai pentru că așa transmit regulile împământenite ale unei civilizații îndelung propovăduite pe toate canalele. Scormonește printr-un tomberon și se bucură ca un copil atunci când găsește o jumătate de măr.

Da, viața e nespus de frumoasă. Numai că fiecare individ, obligat încă de la naștere să devină parte integrantă a unei ecuații mondiale, vede cu alți ochi această frumusețe incontestabilă a vieții. Iar jumătatea aceea de măr poate însemna atât de mult într-un anumit context… Jumătatea gustoasă – plescăim și suntem fericiți, carpe diem! –, jumătatea otrăvită (de regulă, aceasta este jumătatea pe care o descoperă cei mai mulți dintre căutătorii anonimi sortiți unei îndelungate și febrile aventuri în urma căreia nu se vor alege cu nimic, iar la final, vor fi irosiți, frustrați, sătui de ei înșiși și plictisiți de întreaga lume) sau jumătatea care îți anesteziază, măcar pentru câteva minute, vigilența stomacului insensibil.

  • Trebuia să nu-l bagi în seamă, domnule. Părerea mea.

Un moșulică în haină de piele, neagră. Cămașă albă, cravată roșie. Țipător de roșie. Tuns militărește, posesor de umbrelă-baston. Pantofi lustruiți. Dunga pantalonilor sfidează perfecțiunea. I-o fi călcat consoarta, știe că domnul e pedant, așa a fost toată viața, nu poți să-l lași să iasă pe stradă altfel decât a făcut-o de-a lungul timpului, nu? O masă de călcat, o gospodină în capot, un fier de călcat care pufnește din când în când… Poate și o pisică tărcată, chinuită de obezitate felină, tolănită într-un fotoliu acoperit cu o pătură. Bătrânii au nevoie de un animal de companie, măcar pentru a uita că le e din ce în ce mai greu să aibă grijă de ei înșiși.

Ridică din umeri.

  • M-am gândit că i-ar prinde bine, având în vedere circumstanțele.
  • De aici ni se trage totul. Gândim prea mult. Și ne imaginăm ce vor alții. De-aia se fâsâie totul la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Cât aveai de gând să-i dai?

Trece cu vederea interpelarea mult prea familiară – unii cred cu tărie că vârsta din buletin le permite să depășească normele bunei cuviințe,arogându-și din capul locului o discutabilă supremație în relația cu „tinerii” – și face pe niznaiul. Alege defensiva politicoasă, mascându-și nemulțumirea, și merg umăr lângă umăr, pe aceeași direcție, ca doi oameni care schimbă banalități în drum spre ținta nevăzută a fiecăruia.

  • Cinci lei. Nu cincizeci, nu o sută. Cinci lei.
  • Și n-a vrut?
  • Nu.
  • Ete-al dracului! Nu mi-i dai mie? Dacă tot n-ai ce face cu ei…

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi Evanghelia după Matei, Capitolul 10, versetele 37 și 38.


ne vom iubi


azi ne vom iubi
cu disperarea unor condamnați la viață
sub trupurile noastre încinse
vom strivi
fără milă
toate cuvintele

azi ne vom iubi
într-o liniște de moarte
poate că așa a fost la începutul acestei lumi
un el și o ea
neînțelegând ce li se întâmplă
atunci când viața se năștea din ei
fără aprobarea lui dumnezeu

azi ne vom iubi
departe de buletinele de știri
nici nu vom afla cum s-a pus sechestru pe fericire
pentru ca edilii unui eden modern
să-și poată recupera prejudiciul de imagine

♣ Cristian Lisandru – 22 iunie 2015