O tablă de şah… Piesele sunt mutate de o mână nevăzută, iar eu mă simt un pion nefericit aruncat la sacrificiu în prima linie a frontului. În jurul meu, caii nepotcoviţi nechează a pagubă, suferă de amnezie şi au uitat să sară în formă de L, iar nebunii filozofează pe teme medicale, împart cămăşi de forţă în stânga şi în dreapta, reneagă diagonala clasică şi dau în judecată turele fiindcă îndrăznesc, încă, să susţină cauza liniei drepte.

Cuprinse de o isterie sexuală fără precedent, regina albă şi regina neagră trăiesc de o vreme momente intime scufundate în pasiune covârşitoare, capturându-se una pe cealaltă pentru a-şi testa libidoul, iar înspăimântătorii regi au depăşit căsuţa care îi separa, conform regulamentului, propunându-și să se apuce de table, cu simţ de răspundere.

Trec printre piese cu gândurile în raniţă, iar un nebun alb face tumbe în faţa mea, invitându-mă să gust dintr-o băutură care – aşa spune bezmeticul – mă va ajuta să ţin viaţa într-un şah etern.

Râd… Râsul este strâmb, însă nu am o oglindă în buzunarul de la veston şi mi se pare că arată pur şi simplu hollywoodian. M-aş pune şi pe un afiş, la o adică, pentru a mă face de râs definitiv.

Îl dau la o parte din calea mea pe insolentul cu licoarea lui absurdă şi mă îndrept către ultima linie, acolo unde sper că am să trăiesc descătuşarea transformării supreme. În sfârşit. Nu ştiu ce anume voi deveni, trebuie să recunosc, dar poate că va îndrăzni vreun deştept să propună forurilor competente ca şahul să se joace de mâine încolo cu cinci nebuni.

Dacă mă întâlniţi pe stradă şi am să vă rog – printre tumbe – să beţi dintr-o licoare magică, vă rog să nu mă băgaţi în seamă. Şi transmiteţi domnilor Karpov şi Kasparov toate cele bune…

♣ Cristian Lisandru