Bărbatul are vârsta incertă și o barbă care atârnă, nepieptănată, peste un tricou marinăresc murdar spre jegos. Înoată într-un trenci jerpelit, cu buzunare largi, desprinse la cusături, astfel încât dau senzația că și-ar lua zborul dacă ar avea chef. Dar n-au. Posesorul lor caută printr-un tomberon, cu răbdarea boschetarului împăcat definitiv cu propria soartă, iar de sub șapca decolorată – deasupra cozorocului poate fi citită o declarație adresată lumii înconjurătoare: „I ♥ Jesus” – răbufnesc lațe slinoase. Îl privește cum extrage un ambalaj mototolit (napolitane, biscuiți, vreo fărâmă de ciocolată?) pe care îl desface pentru a-i examina conținutul. Apoi îl aruncă din nou în tomberon și mormăie înciudat.

Se apropie de el și îi oferă o hârtie de cinci lei. Boschetarul întinde mâna dreaptă pentru a apuca bancnota, apoi și-o retrage brusc și își duce la tâmplă degetul arătător.

  • Te crezi vreun șmecher?

Nu se crede „vreun șmecher” și nici nu-și poate explica imboldul de a oferi bani unuia care nici măcar nu cerșește. Ține bancnota între două degete și o întinde, sugestiv, către celălalt. Timpul se oprește, pământul își încetează mișcarea de rotație, sunt doar ei și nimeni altcineva, au dispărut trecătorii grăbiți și toate zgomotele atât de cunoscute ale orașului. Doar deasupra lor, pe un panou electronic de afișaj, se rostogolesc câteva reclame care nu transmit nimic în afară de o revărsare policromă din care răsar, din când în când, câteva cuvinte. Parfum, cremă, sejur exotic. Parfum, cremă, sejur exotic. Parfum…

  • N-am nevoie de pomana ta. Ia mai du-te dracului, n-ai treabă?

Se simte dintr-o dată pus la colț și așezat pe coji de nucă.

  • Nu doream decât să…
  • Doreai pe mă-ta. Lasă-mă-n pace!

Bărbatul scuipă într-o parte, tușește, apoi se întoarce cu spatele și își concentrează întreaga atenție asupra tomberonului. Mâinile scormonesc, avide, caută, caută, caută și descoperă o pungă de pufuleți pe jumătate plină. Degetele apucă, drumul către gură este parcurs cu rapiditate, pufuleții pornesc la lupta cea mare cu foamea. O privire aruncată peste umăr.

  • Băi șmecherule, eu am fost cineva la viața mea. Toate femeile îmi cădeau la picioare. Încă n-ai plecat? Plimbă ursul…

Se îndepărtează unul de celălalt. Fiecare pe drumul său. Trenciul jerpelit mătură trotuarul, două adolescente se trag într-o parte, aproape lipindu-se de geamul unei vitrine, pentru a fi cât mai departe de boschetarul care își plimbă fărâma de orgoliu de la un tomberon la altul.

„I ♥ Jesus”. Poate de asta. Poate fiindcă o bancnotă de cinci lei, orice s-ar spune și oricum ai interpreta gestul, nu rezolvă absolut nimic într-o existență ale cărei puncte de reper rămân doar coșurile de gunoi plantate prin grija primarului de sector, din cinci în cinci metri, pentru a justifica anumite cheltuieli destinate, în teorie, a spori gradul de confort al cetățeanului. „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”[1]. „I ♥ Jesus”.

Ar vrea să îl întrebe dacă poartă șapca aceea doar pentru a-și proteja lațele de vânt sau, mai ales, fiindcă afișează o astfel de declarație răvășitoare (în esența ei), strigătoare la cer (conform ateilor), cel puțin interpretabilă (în opinia multora), minunată (dacă ar fi să te iei după cei care nu își pun niciodată prea multe întrebări, indiferent de subiect). Dar își imaginează o reacție violentă a boschetarului atins în amorul propriu

„Băi șmecherule, eu am fost cineva la viața mea.”

și renunță. Imixtiunea nu este aproape niciodată cea mai bună soluție pe care ai putea să o alegi. Iar ajutorul, atunci când îl oferi sau când te-ai decis să îl oferi și pregătești, bine intenționat, următorul pas, poate fi interpretat ca un afront. Tu dai o anumită interpretare gestului, însă celălalt va veni, în multe cazuri, cu una exact opusă, de unde și apariția unor momente jenante pentru ambele părți. Personajul principal nu trebuie să fie neapărat un boschetar, asta s-a întâmplat azi, mâine va fi vorba despre altceva, despre altcineva, poate chiar de tine. Cât mai mai dura până când un trecător oarecare – trăgând concluzii numai de el știute – îți va întinde ție o bancnotă de cinci lei și te vei considera ofensat?

Se desprinde de propriul trup și plutește la o înălțime de cîțiva metri, într-un alt spațiu și într-un alt timp, o pasăre nevăzută care mângâie cu aripile uriașe un destin oarecare, pierdut printre milioanele de destine care intereferează numai pentru că așa transmit regulile împământenite ale unei civilizații îndelung propovăduite pe toate canalele. Scormonește printr-un tomberon și se bucură ca un copil atunci când găsește o jumătate de măr.

Da, viața e nespus de frumoasă. Numai că fiecare individ, obligat încă de la naștere să devină parte integrantă a unei ecuații mondiale, vede cu alți ochi această frumusețe incontestabilă a vieții. Iar jumătatea aceea de măr poate însemna atât de mult într-un anumit context… Jumătatea gustoasă – plescăim și suntem fericiți, carpe diem! –, jumătatea otrăvită (de regulă, aceasta este jumătatea pe care o descoperă cei mai mulți dintre căutătorii anonimi sortiți unei îndelungate și febrile aventuri în urma căreia nu se vor alege cu nimic, iar la final, vor fi irosiți, frustrați, sătui de ei înșiși și plictisiți de întreaga lume) sau jumătatea care îți anesteziază, măcar pentru câteva minute, vigilența stomacului insensibil.

  • Trebuia să nu-l bagi în seamă, domnule. Părerea mea.

Un moșulică în haină de piele, neagră. Cămașă albă, cravată roșie. Țipător de roșie. Tuns militărește, posesor de umbrelă-baston. Pantofi lustruiți. Dunga pantalonilor sfidează perfecțiunea. I-o fi călcat consoarta, știe că domnul e pedant, așa a fost toată viața, nu poți să-l lași să iasă pe stradă altfel decât a făcut-o de-a lungul timpului, nu? O masă de călcat, o gospodină în capot, un fier de călcat care pufnește din când în când… Poate și o pisică tărcată, chinuită de obezitate felină, tolănită într-un fotoliu acoperit cu o pătură. Bătrânii au nevoie de un animal de companie, măcar pentru a uita că le e din ce în ce mai greu să aibă grijă de ei înșiși.

Ridică din umeri.

  • M-am gândit că i-ar prinde bine, având în vedere circumstanțele.
  • De aici ni se trage totul. Gândim prea mult. Și ne imaginăm ce vor alții. De-aia se fâsâie totul la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Cât aveai de gând să-i dai?

Trece cu vederea interpelarea mult prea familiară – unii cred cu tărie că vârsta din buletin le permite să depășească normele bunei cuviințe,arogându-și din capul locului o discutabilă supremație în relația cu „tinerii” – și face pe niznaiul. Alege defensiva politicoasă, mascându-și nemulțumirea, și merg umăr lângă umăr, pe aceeași direcție, ca doi oameni care schimbă banalități în drum spre ținta nevăzută a fiecăruia.

  • Cinci lei. Nu cincizeci, nu o sută. Cinci lei.
  • Și n-a vrut?
  • Nu.
  • Ete-al dracului! Nu mi-i dai mie? Dacă tot n-ai ce face cu ei…

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi Evanghelia după Matei, Capitolul 10, versetele 37 și 38.