Împleticiri. Distorsiuni. Vorbe goale. Vorbe în vânt. Țățisme. Țopisme. Mârlănii. Mirări. Ezitări. Plecări. Reveniri. Ultimul vagon îți fuge întotdeauna de sub nas. Întârzieri. Amintiri pe care le duci întotdeauna cu tine, către destinații de unde vei aduce alte amintiri. Un cerc vicios al amintirilor la care nu vrei să renunți. Unii strâng șuruburi sau rulmenți. Tu strângi amintiri și te simți cel mai bogat din lume.

O mișcare centrifugă care te aruncă de nu te vezi, dându-te de-a berbeleacul. O menghină care te strânge fără milă. O roată nevăzută pe care te trag temebelii cu putere de decizie. Unii se cred nemuritori, alții umblă cu moartea în valize, cei mai mulți mor cu zile. Nu-i pasă nimănui, nici capra vecinului nu mai e ce-a fost odată. Dar există o certitudine, amenințătoare ca o coasă bine ascuțită – moartea se vinde bine, există cerere, indiferent de loc și de timp. Un cimitir. Peste drum, răsărit din mândria deșucheată a vreunui primar cu mintea tulburată de fondurile UE, un parc de distracții. Paradoxala alăturare creează adulților o stare euforică. Copiii habar n-au că dincolo, peste drum, nu mai poate mânca nimeni mere glasate sau vată de zahăr. Și nu mai poate bea o bere rece, rece, rece. Deși, după cum se spune, nu poți fi niciodată sută la sută sigur în ceea ce privește lumea cealaltă. Hăhăială. Costume fistichii. Nelipsiții clovni plictisiți de lume și de ei înșiși. Evident, nu mai amuză pe nimeni. Călușei. Gărgărițe. Tonomate zgomotoase. Covrigi. Cu mac, cu susan. Porumb fiert, clătite uriașe, plăcintă de casă, chec de casă, dulceață de casă, dor de casă. Roata mare. Vrei să ne rotim amândoi până păcălim timpul și ne ajunge din urmă copilăria? Te iubesc. Un Garfield uriaș așteaptă să fie tras în poze de mămici și tătici. Luat în brațe de arătarea colorată, un copil începe să urle. Dacă nu taci, te papă Garfield! La vremuri noi, sperietori noi.

♣ Cristian Lisandru