O fată. O livadă. Și un gramofon salvat întâmplător, printr-o fericită piruetă a destinului, dintre vechiturile prăfuite ale unui alt timp – niciodată înțeles pe deplin și, tocmai din această cauză, contestat cu jalnică vehemență – pentru a înlumina auditiv fiecare filă a melosului interior.

Muzică neauzită decât de ea, partituri-păsări care își poartă notele pe aripi, implorând anotimpuri înrourate, descătușând melancolii, trezind dorințe impudice și îngemănând frânturi onirice încă nepovestite sub un cer întins ca un voal de mătase peste crengile înflorite.

Compoziție enigmatică, insinuantă, atemporal predestinată doar acelor privilegiați care – escaladând surâzători și nonșalanți barierele unei realități profund dezagreabile în imperfecțiunea ei ascunsă sub nenumărate straturi de fard – își descoperă uimiți puterea de a trece, cu un singur pas, dincolo de agresivitatea extremă a superficialului ridicat de către afonii lumii la rang de stare dezgustătoare permanentizată cu cinism atroce.

O fată. O livadă. Un gramofon. Și puritatea redescoperită, pusă de-a curmezișul unor obscenități promovate agresiv, în inversul oricărei logici elementare, în prime-time.

♣ Cristian Lisandru