Trăim minimalizați. Trăim minimalizându-ne. Ca și cum această minimalizare nu ar fi altceva decât darul suprem pe care ni l-au oferit câteva ursitoare perverse, cu plete lungi, priviri languroase și șolduri apetisante, într-o noapte cu lună plină în care până și lupii uitaseră să mai urle, plictisiți dintr-o dată de un demers lipsit de feedback.

Suntem filosofi de ocazie și nu pierdem niciodată momentul în care putem să spunem/strigăm/urlăm că viața ar fi fost cu totul altfel dacă ne-am fi implicat. Dacă ne-am fi înfipt în ea precum cuțitul bine ascuțit și dacă am fi făcut-o să sângereze în valuri roșii. Pe urmă ne salutăm, ne despărțim de celalaltă parte a străzii și ne vedem fiecare de ale noastre, convinși până în adâncul ființei că am lăsat în urmă semne de întrebare covârșitoare. Ne amăgim. Exacerbare și minimalizare. Amăgire și ușa trântită în nas, ușa aceea care îți transmite fără cuvinte că nu mai poate fi deschisă nici cu capul, indiferent de valoarea sacoșelor pe care le duci drept ofrandă, în ambele mâini, pentru a te iluziona că minimalizarea generalizată nu ți se poate aplica dacă aplici o contrabalansare la momentul potrivit.

Ne torturează/asasinează lipsa perspectivelor. Poeții/artiștii sunt interesanți pentru că visează frumos. Dau bine la petreceri. Aduc un strop de efemer în viețile unora pentru care tocmai efemerul înspăimântă. Ei sunt minunați, însă numai pe termen scurt. Chiar dacă fac spectacol din propria minimalizare. Uneori dau foc unor felinare[1], nu reușesc niciodată să aibă șapte vieți – precum pisica – sau să fie trecători prin viață fără a face zgomot[2], se luptă – la diferite intervale de timp – cu morile de vânt sau cuceresc un Everest al cuvintelor tocmai pentru că acesta există. Apoi se sting. În lumea lor care se intersectează numai accidental cu lumile altora.

Lumea acceptă teribiliștii și geniile. Este, cu siguranță, cel mai frumos paradox dintre toate.

Eu scriu pentru tine. Și-l salut încă o dată pe Poe[3].

Pacient

desprinde cerul la un colţ
trage uşor de el şi înveleşte-mi durerile
aş vrea să le simt albastre
despicate de şirurile ascuţite ale cocorilor
chemaţi către casă din depărtări neştiute

presară pudră de apus pe răni
şterge-mi lacrimile cu mătasea sângerie a răsăritului
rămâi în alăturare dulce
lângă fruntea cotropită de febră
pentru a-mi răcori fierbinţeala
prin zbuciumul neistovit al pleoapelor

într-un salon fără număr
abandonat nemărginirii din ochii tăi
eu sunt pacientul învelit cu cerul
până sub bărbie

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi „Bieți lampagii” – Adrian Păunescu.

[2] „Pisicilor le reuşeşte de minune ceea ce oamenilor le este imposibil: să treacă prin viaţă fără să facă vreun zgomot” – Ernest Hemingway.

[3] „Am mare încredere în fraieri; prietenii mei numesc asta încredere în sine” – Edgar Allan Poe.