Am visat că te pierdusem. Era o noapte morocănoasă, tăcută, cu inflexiuni lugubre, umedă ca pieptul unei bocitoare. Trăgeam după mine un geamantan – nu l-am deschis, habar nu am ce conținea – și ajunsesem pe o șosea de munte care se strecura printre brazi uscați. Fugisem dintr-un han unde mușterii nenumărați nu făceau altceva decât să caute un pat în care să-și odihnească anonimatul, trecând din cameră în cameră și gesticulând aiuritor.

Toate întrebările pe care le pusesem rămăseseră fără răspunsuri. Nu te știa nimeni, nu te văzuse nimeni. Mai grav, nu ne văzuse nimeni împreună. Ceea ce era revoltător și înspăimântător, totodată. Totuși, ceva din mine îmi spunea în fiecare minut că ajunsesem acolo împreună, pe un vârf de munte înfășurat în cețurile unei nopți umede și mofturoase.

Pentru un ins care visează foarte rar și, de regulă, uită ceea ce visează exact în clipa în care deschide ochii, acesta a fost un coșmar. Descoperindu-te lângă mine, după ce am revenit brusc la realitate – telefonul suna, suna, suna, ca și cum ar fi dorit să mă extragă cât mai repede de pe șoseaua aceea de munte –, m-am bucurat ca un adult redevenit copil tocmai când credea că un astfel de eveniment nu ar mai fi posibil.

Mă întreb și acum de ce căram după mine acel geamantan. Și ce sens mai avea un astfel de efort, într-un decor (fie el și) oniric, din moment ce nimeni nu mă putea îndruma către tine. Poate că duceam în acel geamantan toate visele – frumoase sau nu – pe care nu am reușit să mi le amintesc de-a lungul timpului. Sau poate că totul nu a fost altceva decât scurta nebunie despre care scria Schopenhauer[1]. Și mă bucur că nu m-am trezit prizonierul unui vis nocturn interminabil.

atipic

ne-am ascuns într-o casă din turtă dulce
între noi și lumea întreagă
un singur pod
pașii noștri se pot intersecta cu pașii lor
dacă vrem
dacă n-am mai putea să fim aceeași lacrimă
la un moment dat

înserarea geme
agățată între trandafirii roșii
îmi este mai bine ca niciodată
îți este cu o seară mai dor

lasă-mi doar câteva cuvinte
dacă vrei dacă poți dacă îndrăznești
o poveste așteaptă încă în vârful peniței
fără prinți
fără prințese
fără Hansel și Gretel
poate doar un comis voiajor va bate la ușă
cândva
pentru a ne oferi zâmbitor
ultimul măr otrăvit al lumii

♣ Cristian Lisandru

[1] „Visul este o scurtă nebunie, iar nebunia este un lung vis”.