Căutăm înţelesuri ascunse chiar şi acolo unde, liniar, adevărul trăieşte nostalgia unor trasee încifrate. Uitând să aruncăm o privire şi către noi – poate fiindcă avem convingerea pervers-reconfortantă că ne-am descifrat de multă vreme şi nu ne mai putem oferi vreo amărâtă de surpriză demnă de a fi pusă în ramă -, tindem să codificăm simplitatea şi să inventăm puzzle-uri în urma cărora nu rămân decât iluzii bine hrănite care se bat cu palmele pe burtă.

Nu ne putem numi alchimişti. Transformarea unor aşa-zise secrete (văzute numai de noi, fireşte, însă de fiecare dată ni se pare că tot ceea ce vedem noi este și esențial, și minunat, și important pentru întreg mapamondul) în adevăr personal de căpătâi se dovedește a fi un demers de o inconsistenţă alarmantă. Dar noi suntem aceia – mândri în lejeritatea noastră dăunătoare, căutători obsedați ai acului din carul cu fân, purtători de replici tăioase şi posesori de orgolii nejustificate – care fac potecă printr-o pădure a semnelor de întrebare puse în zadar. Acolo unde nu ar trebui să fie puse, acolo unde totul este clar ca lumina zilei, iar umbrele nu au existat vreodată.

Există nefericiţi pentru care un simplu te iubesc transmis către ei de cineva reprezintă o calamitate. Un fel de apocalipsă pe care, spre deosebire de cea prin care unii îi manipulează pe alţii de când lumea, o pot respinge. Respectivii sapă absurd de adânc pentru a descoperi dacă nu cumva se ascunde ceva monstruos în spatele celei mai frumoase şi simple declaraţii din câte au existat şi vor mai exista. Sau, dacă nu caută înţelesuri ascunse, dau bir cu fugiţii. Nu pot accepta că există clar și concis.

Eu te iubesc atât de simplu încât niciun semn de întrebare nu se mai poate strecura – trufaş sau timid – printre gândurile mele. Iar tu ştii asta. Zâmbești. Și, zâmbindu-mi, înnobilezi fiecare certitudine pe care o trăiesc alături de tine.

♣ Cristian Lisandru