Firește că îmi este frică de singurătate. Dar îmi este frică în măsura în care aș fi obligat să vorbesc exclusiv cu mine însumi. Ceea ce, oricât aș fi de introvertit, s-ar transforma, finalmente, într-un chin.

O astfel de variantă absurdă – fiindcă am să te rog să-mi fii alături până dincolo de viață și mai mult decât atât – are uneori darul de a te pune pe gânduri. Nu, nu voi cădea în patima celor care raportează dragostea lor la cea pe care au trăit-o etern îndrăgostiții/nefericiții Romeo și Julieta. Fiecare iubire este unică în felul său. Și irepetabilă. Copy-paste-ul este periculos chiar și la nivel sentimental, nu numai literar. Iar îndrăgostiții lumii, oriunde s-ar afla ei, au dreptul de a spune că iubirea lor este cea mai frumoasă dintre toate. Nimeni nu-i poate opri, nimeni nu are dreptul să le spună că iubirea perfectă a fost monopolizată de un cuplu oarecare, fie el unul adus sub lumina reflectoarelor de Shakespeare.

Singurătate. Iubire. Teama de singurătate – explicabilă, în cazul meu, prin ceea ce scriam în primul paragraf – este, de multe ori, mult mai intensă decât teama de moarte. Deși, îmi permit să fiu din nou subiectiv, moartea – fiind o certitudine – nu ar trebui să sperie pe nimeni.

Iubirea sperie pe cineva?

Se fac atâtea sondaje la nivel mondial, însă nimeni nu pune și o astfel de întrebare în urmă căreia ar putea apărea răspunsuri-surpriză. Poate nu s-a trezit încă vreun geniu neînțeles care să pocnească din degete și să scrie într-un chestionar A4: Vă sperie iubirea? Ați dori să fiți Romeo și Julieta, preluând inclusiv destinul tragic al respectivelor personaje?

Unii oameni sunt singuri chiar și atunci când sunt în doi. Aceasta este o banalitate dinainte asumată, dar viața însumează – dacă tragi o linie într-un anumit moment – tabieturi și banalități. Obsesii reprimate și dorințe ascunse. Nelipsitele mirări și împliniri/neîmpliniri împărțite la doi. La bine și la rău.

Totuși, așa cum vara aceasta încinsă își flutură voalurile peste frunțile noastre, mirosind a iarbă proaspăt tunsă (pentru a ne păstra în decor citadin; dacă scriam proaspăt cosită lua naștere un clișeu) și dogorind precum coapsele unei femei prinsă iremediabil în vârtejul dulce al pasiunii fără opreliști sau prejudecăți, viața oferă iubirii un rol esențial. Scenariul îl scriem noi, dorindu-ne să nu fim niciodată singuri.

♣ Cristian Lisandru