Mi s-a spus de câteva ori, de-a lungul timpului, cu o subtilă nuanță de ironie (aceea care are darul de a se strecura către sufletul tău, tiptil, pentru a adăsta acolo și a scoate colți ceva mai târziu, în momentul decantării unor idei revenite în memorie, la ceasul înserării sau atunci când somnul refuză să vină), că am trăiri adolescentine. 🙂

What the fuck?

Din punctul de vedere al acelor adulți – sărați și piperați de viață, cum s-ar zice, trecuți prin ciur și prin dârmon, beneficiari ai unei experiențe redutabile, de unde și superioritatea sau ușurința cu care lipesc etichete pe frunțile altora – exprimarea în public a sentimentelor pe care le nutrești față de o femeie ține numai de un anumit segment temporal al vieții. Cel adolescentin, carevasăzică, atunci când – consideră respectivii adulți – se înghite rapid, pe nemestecate, tot ceea ce zboară în jurul capului tău plin de idei trăznite, atunci când fluieri după fete, când te faci mangă din două beri, când ai curajul să stai în cap, în mijlocul bulevardului, fiindcă declarația de dragoste ți-a fost primită, iar domnișoara te-a sărutat ușor și s-a lipit de tine cu pieptu-i fraged, când toate visele tale se rostogolesc amețitoare către fata minunată care ți-a clipit sugestiv sau care ți-a dat de înțeles că vrea să meargă către o destinație oarecare doar mână în mână cu tine.

Ar rezulta, dacă încercăm să păstrăm logica adulților respectivi, că vine o vârstă critică, la un moment dat, iar toate trăirile tale trebuie neapărat interiorizate. Nu contează că ești strungar, șofer, inginer, medic, contabil, poet, sculptor sau pictor. Nu are nicio importanță dacă dai muștele afară din Cișmigiu, vorba lui Caragiale, sau inventezi softuri minune pentru Microsoft. Te uiți în buletin, vezi cifrele din dreptul vârstei – adulții superiori și gomoși nu au reușit să ajungă la un numitor comun în ceea ce privește vârsta critică peste care un bărbat nu are voie să dea frâu romantismului și sentimentelor –, înghiți în sec și spui gata, s-a sfârșit comedia, nu am ce face, draga mea, trebuie să renunț la trăirile adolescentine fiindcă nu dă bine la imagine. Ar trebui să fiu serios ca un cuc atins de amoc sau ca un geniu neînțeles, cel care pufăie, picior peste picior, și trece cu privirea condescendentă pe deasupra celor din jur ca și cum ar fi chiar Dumnezeul care îi scria lui Moise, cu propriul deget, cele zece porunci rămase încă valabile. De azi înainte nu mai pot striga că te iubesc, nu mai pot să scriu că te iubesc, ne ținem doar de braț când ieșim la plimbare pe bulevard și – atenție! – nu avem voie să ne sărutăm în public. Nu mai suntem adolescenți, ce naiba!

So what?

Nu mi-a fost frică să-mi exteriorizez sentimentele, pentru că acestea – în multe cazuri sunt ținute la păstrare sau materializate numai atunci când se închide ușa dormitorului (poate nici chiar atunci, dragostea fizică transformându-se, pur și simplu, într-o partidă de sex, reușită sau nu) – sunt opere de artă ale fiecărui suflet. Colecționarii care pun mâna pe tablouri de valoare pentru a le ține ferecate prin seifuri nu sunt altceva decât niște idioți cu dare de mână și caracter infect.

Trăirile adolescentine – blamate de unii – nu există. Există doar trăiri, indiferent de vârstă. Suntem vii și minunați atâta vreme cât nu ne este jenă de ele. Va fi un dezastru mondial cu efecte devastatoare abia atunci când romantismul va fi trecut în ilegalitate, iar adulții superiori ne vor controla sufletele, impunându-ne limbajul arid sau poziția sexuală obligatorie.

♣ Cristian Lisandru