Prin reducere la absurd. Analizând lucrurile la rece, în urma lui Victor Ponta nu va rămâne decât amintirea unui genunchi mult prea sensibil pentru un război așa de mare. De unde și concluzia că teribilismele de cârlan nu au valoare pe termen lung. Dar, ca să privim și partea plină a paharului – noi, românii, indiferent de vremuri, am făcut și facem haz de necaz, cu toate că asta nu ne-a ajutat și nici nu ne va ajuta la ceva –, ne vom putea aminti și de Mândria Sa Generalissimul Oprea, cel care dă milităria jos din pod chiar și atunci când intră în propria baie pentru a ușura vezica. După ce ridică, regulamentar, capacul de la closet.

E citit și are ținută. Conform acestor două criterii împresionante, fixate de două mămăițe simpatice care abordaseră subiectul „politică internă” între două rețete presupus-savuroase, președintele Iohannis este Izbăvitorul Neamului Românesc. Până una-alta, respectivul personaj este Izbitorul Zidurilor de la vila de protocol unde urmează să-și odihnească – alături de Prima Doamnă a Fustelor Scurte arătate exact atunci când nu trebuie – oasele obosite de atâtea și atâtea plimbări peste hotare. În interesul aceluiași neam românesc, firește, cel care suportă, suportă, suportă… Așa cum i-a înghițit și pe alții, neamul românesc, mare pofticios cînd este vorba despre asemenea dish-uri încropite la repezeală, înghite și „gălușca Iohannis”.

Negociere să fie, dar s-o știm și noi! Biserica Ortodoxă Română este deschisă la dialog. Ar accepta ca veniturile sale să fie impozitate – că doar trăim într-o țară normală din punct de vedere financiar sau cel puțin așa ne place să credem, toropiți fiind din cauza căldurii, amin! –, numai că trebuie să dea și statul ceva. Adică să revizuiască partea cu retrocedările către BOR, fiindcă instituția financiar-spirituală s-a trezit despuiată de proprietăți de-a lungul timpului, mârșavul stat fiind extrem de iute de mână. E cu negocieri la sânge, după cum se vede, unii mai lasă de la ei, de ochii enoriașilor, dar cu condiția să primească ceva în schimb. Sub privirile atente ale unui Dumnezeu mult prea tolerant, sființiile lor nu întorc niciodată celălalt obraz. Cu atât mai puțin în fața Fiscului.

A fi sau a nu fi? Ca să rămânem în același registru spiritual-fantasmagoric, cercetători hotărâți susțin că Evanghelia soției lui Isus este un manuscris autentic. Vaticanul se smulge din letargia caracteristică, sună alarma gărzilor elvețiene și trăiește momente de groază și mister pe care, mai mult ca sigur, le va pune Dan Brown în paragrafe bine remunerate la nivel mondial. Oricum, e delicată problema și trebuie umblat cu mănuși, orice s-ar înțelege prin asta. Cum să vii acum și să declari public că Isus a avut o soție la care ținea foarte mult după ce te-ai străduit să-l prezinți drept un singuratic și un neînțeles care umbla prin Țara Promisă înconjurat de o mână de oameni, repetând că n-a venit să strice Legea lui Moise și că nu este trimis decât pentru oile pierdute ale lui Israel? „Crede și nu cerceta”. Sintagma asta făcea cât o mie de manuscrise în alte vremuri – atunci când, dacă nu erai cuminte și ascultător, ajungeai scrum și erai împrăștiat în cele patru vânturi –, acum se găsește câte un cercetător (bine intenționat sau nu, plătit ca să toarne brașoave sau nu, genial sau impostor, depinde de fiecare tabără în parte) care tulbură liniștea Edenului bine întreținut prin discursuri, rugăciuni, bule papale și o organigramă în continuă expansiune.

♣ Cristian Lisandru