Azi am dat o raită prin Cuţarida lui Barbu, m-am plimbat prin lumea aceea plină de patimi şi păcate dulci, apoi m-am întors cu şişul lui Bozoncea în dinţi. Vreau să tai lumea în două, dintr-o singură lovitură, chiar sub ochii tăi. Harşt! Mă lătrau câinii aciuaţi pe lângă groapa de gunoi, am băut o ţuică la Stere, iar pe urmă mi-am găsit loc într-o margine de tăpşan şi i-am privit pe hoţii de cai. Jucau cărţi şi mâncau mămăligă cu brânză.

Mi s-a făcut un dor năprasnic de o petrecere cu lăutari bătrâni, feriţi de spurcăciunea modernismelor muzicale, de dans pe mese şi de mizilicul de la nunta aceea în care se dănţuia cu cearceaf de fecioară în mâini, spre amuzamentul cu inflexiuni erotice al nuntaşilor chercheliţi. Poate că aş închiria o trăsură şi te-aş invita la Şosea, ca să ne vadă protipendada şi să se întrebe ce-i cu noi şi de unde venim ca nişte rătăciţi temporali, dar aş vrea să amân momentul, tăvălindu-mi sufletul prin bucuria aşteptării.

Acum vreau să tai lumea în două, dintr-o singură lovitură, chiar sub ochii tăi. Harşt! Să rămânem numai noi, într-o parte, cu luna la mijloc, ca într-un tablou cumpărat de la Moşi, iar toate relele lumii să se ducă pe pustii, în partea cealaltă.

Urlă câinii în Cuţarida lui Barbu şi miroase-a ciorbă de ştevie. Ţi-aş muşca buzele până la sânge, ca să simţi cum pocneşte viaţa în valuri sărate, dar mă trage ziua de mânecă şi-mi spune să mai aştept până cade negura peste copaci. Pun capul pe sânul tău stâng şi ascult. Deasupra noastră, două stele se transformă în zaruri, iar hoţii de cai trec o sticlă de ţuică din mână în mână…

*

Spărgeam seminţe de floarea soarelui între dinţi, cocoţat pe pasarela de la Basarab, şi priveam ore în şir cum se împleteau şinele de tren într-un dans oţelit care mă ducea cu gândurile atât de departe încât, uneori, călătorind fără bilet spre toate punctele cardinale, sărind dintr-o garnitură pentru a urca imediat în alta, cu mâinile în buzunare, ca un belfer, uitam să mai cobor de acolo şi mă ajungea întunericul din urmă.

Ajungeam acasă cu umbre în spate, ca un ins predispus la furtişaguri, aveam buzunarele pline de stele căzătoare şi de idei nobile, însă şuieratul trenurilor nu-mi ieşea din minte nici măcar atunci când puneam capul pe pernă şi începeam să vorbesc cu mine însumi despre tot felul de întâmplări în care mă poziţionam, inevitabil, în rolul impetuosului personaj principal. Am rezolvat atâtea enigme în unele nopţi, am trecut prin atâtea aventuri şi mi-am construit atâtea castele cu ziduri de speranţe şi porţi de vis absurd, încât, atunci când viaţa şi-a adus aminte de dragostea mea pentru trenuri şi m-a folosit pe post de acar Păun, nici nu mi-a părut rău…

Îmi lipseşte doar pasarela aceea bătrână, cu balustrada ruginită, aruncată dintr-o parte în alta a gândurilor mele, peste împletirea oţelită a şinelor.

♣ Cristian Lisandru (2011)