Plouă.

O interminabilă desfrânare umedă batjocorește prin stropii îmbuibați grija complet deplasată a celor care – încercând să apeleze la bunăvoința unui anotimp uituc, în timp ce ridică rugi sub termometre supuse amorțirii – au plantat de-a lungul și de-a latul plajei umbrele multicolore. Policromia umbrelelor contrastează dureros cu valurile spoite într-un turbulent gri metalizat, iar câțiva pescăruși amețiți se rotesc pe deasupra stâncilor, cuprinși de o frenezie păsărească pe care numai ei ar putea să o explice. Dar cui? Și în ce limbă?

Nisipul rece imploră pașii nevăzuți ai unor romantici resemnați, ascunși pe sub pleduri cadrilate spre a-și încălzi reciproc decepțiile climaterice. Exilat într-un colț al cerului și semănând cu un prizonier nefericit care nu are decât dreptul de a privi lumea printr-o fantă, soarele își redescoperă o justificată timiditate, cedând rolul principal hergheliei învolburate a norilor. Galop înfiorător peste o lume care a tras storurile și privește, sceptică, filele calendarului mincinos.

Plouă. Iar din când în când, ca un avertisment trimis din laboratoarele divine, gheare înflăcărate scrijelesc carnea unui cer vinețiu în care toți pictorii deprimați ai timpurilor și-ar putea identifica obsesiile.

Împart umbrela mea cu alţii atunci când plouă, iar dacă nu am umbrelă, împart ploaia. Cuvintele lui  Enrique Ernesto Febbraro sunt mai potrivite ca oricând. Doar plaja pustie împinge către o întâlnire imposibilă toate gândurile și cuvintele care cerșesc, zadarnic, întretăieri salvatoare.

O casă mică. La prima vedere, mărimea disproporționată a ferestrelor confuzionează. Dar marea își răvășește întinderile, dincolo de geamuri, fremătând ca o ibovnică în care clocotește păcatul, în timp ce bărbatul trăiește o uimitoare stare reconfortantă. Ochii sorb nemărginirea, spațiul locuibil redus trece imediat în plan secund sau terțiar.

Mobilier simplu, piese puține, strictul necesar. Nimănui nu-i trebuie mai mult, în astfel de condiții, toată această austeritate este compensată din plin de priveliștea desfășurată la câțiva pași de spectator. Chiar dacă, uneori, cineva ar putea avea senzația alarmantă că pumnul următorului val va transforma acoperișul în țăndări, iar apoi îl va răpi pe nefericitul care și-a permis insolența de a i se așeza în cale.

Terasa este, însă, generoasă. Ușa de sticlă culisează ușor, iar aerul tare și mirosul ploii pătrund imediat în încăpere. Bărbatul simte câteva gânduri zgribulite care încearcă să-și recapete căldura liniștitoare a spațiului închis. Rămâne insensibil și inspiră nesățios, oferind plămânilor, cu mărinimie, o scurtă pauză în care fumul de țigară nu-și mai poate impune supremația vicioasă a rotocoalelor efemere.

O masă rotundă și două scaune de răchită. Lângă ele, închisă și culcată pe scândurile late care alcătuiesc podeaua terasei, o umbrelă stingheră. Ca o nefericită învinsă, multicoloră, inserată în cadru doar pentru a fi în ton cu cele de pe plaja pustie. Acelea pălmuite repetat de un vânt zurbagiu, semne clătinate ale unei veri pline de ifose și prăbușită în transa unei năucitoare amnezii.

♣ Cristian Lisandru