„Cum ne amintim să ne aducem aminte?” – se întreabă Stephen King în „Duma Key”.

Un nod la batistă nu putem face, aș îndrăzni să spun. Și nici nu ar avea vreun sens să scriem cu pixul pe mână „Aminteşte-ţi să îţi aduci aminte” sau să implorăm agendele electronice să țiuie permanent.

Uitarea este un prădător feroce care atacă amintirile la drumul mare, devorându-le cu voluptate. Unele dintre amintiri reuşesc să se ascundă din calea prădătorului, au un puternic instinct de conservare şi modalităţi diverse prin care duc arta camuflajului la un nivel superior. Alte amintiri mor repede, sfâşiate de vii de prădătorul cu colţi ascuţiţi şi foame permanentă. Agonia lor este curmată brusc, atunci când colţii prădătorului găsesc beregata. Trăiesc puţin şi trec neajutorate prin ceea ce am putea să numim savana memoriei noastre. Poate tocmai de aceea există amintiri care convieţuiesc. Se protejează unele pe altele, îşi oferă reciproc camuflajul necesar, fac front comun atunci când se ridică răgetul uitării în decor.

Vă invit la un safari printre amintiri. Îmbrăcaţi o ţinută de campanie, luaţi-vă rezervele necesare, atârnaţi pe umăr arma sincerităţii prevăzută cu lunetă şi haideţi să vânăm împreună prădătorul numit Uitare. În felul acesta, poate vom reuşi să ne amintim că trebuie să ne aducem aminte cum se merge târâş, pe coate şi pe genunchi, printre amintiri care trebuie salvate. Dintr-un desiş, Uitarea pândeşte…

♣ Cristian Lisandru


IMG_20150905_113753 IMG_20150905_113817 IMG_20150905_113853 IMG_20150905_113920 IMG_20150905_113932 IMG_20150905_113950 IMG_20150905_114206 IMG_20150905_114215