Click (8) – Instantanee


Mâini ascunse prin buzunare, gulere ridicate, paşi grăbiţi, trotuare ude, lovite cu înverşunare de tocuri. Cizme lungi până la genunchi sau unele care abia trec de glezne. Pălării, şepci, pelerine, fâşuri, mantouri, fuste scurte pe sub pardesie care se desfac aproape provocator la fiecare pas.

Un bărbat încearcă să aprindă o ţigară, vântul se opune, doi adolescenţi se sărută înainte de a traversa bulevardul. Un sărut lung, pătimaş, ca o acţiune-reacţiune la ifosele tomnatice. Bărbatul în sacou pufăie în urma lor, apoi scoate din geanta de piele o umbrelă neagră. Se îndepărtează, iar fumul se împrăştie pe sub umbrelă şi moare. O ofrandă adusă efemerului. Doar sărutul acela reuşeşte să persiste, o pată de culoare care sfidează supremaţia agasantă a griurilor.

♣ Cristian Lisandru


Debusolare…

Extreme muzicale…

IMG_20151014_194457

Din surprizele Geaninei… 🙂

IMG_20151018_125201

Bună-i înţelepciunea populară…

IMG_20151018_125408

Vai de bugetul Metrorex, nu? 🙂

IMG_20151019_125451

Bună şi-asta. Între yoga, îngeri şi arhangheli. La alegere, după gustul/pofta fiecăruia.

IMG_20151025_142444

În trend.

IMG_20151026_130706

Pietrele


 – Iar fugi la pietrele alea? Ce-oi vedea tu la ele, copile? Nu-ţi mai vine mintea la cap!

Îmi vorbesc, mamă… Îmi vorbesc aşa de frumos, e ca şi cum toate poveştile ar veni de acolo, din ele…

Dar ar fi putut să dea un astfel de răspuns? Cu siguranţă, nu. Spune cuiva că stai de vorbă cu nişte pietre şi toţi se vor uita la tine cu feţe prelungi, în timp ce se vor scărpina în ceafă şi vor bate mărunt din buze. Ba, mai mult, unii vor râde sau îţi vor da şi una după ceafă, ca să te potoleşti şi să nu mai spui prostii.

Pietrele.

Trei la număr, rotunde, şlefuite de vreme, două aşezate una lângă cealaltă, iar cea de-a treia peste ele, ca într-un joc misterios al echilibrului instabil, abandonat, totuşi, la un moment dat, din cine ştie ce motiv pe care nu-l va afla nimeni niciodată.

În multe zile le mângâiase temător, speriat la gândul – copilăresc, de altfel – că pietrele acelea s-ar putea crăpa ca ouăle pentru a lăsa să iasă la lumină arătări din alte lumi.

Pui din altă lume, murmurase, iar teama făcuse imediat loc curiozităţii. Le ciocănise cu degetul, le ascultase cu urechea, le mângâiase, într-un inexplicabil acces de tandreţe pe care nici măcar nu şi-o putuse explica. Nimic. Pietre. Şi totuşi…

Într-una din zile – soarele împletea covor de aur, iar vaca păştea la câţiva paşi distanţă, cu indiferenţă bovină – i se păruse că piatra de care lipise urechea îi şoptise ceva. Se trăsese repede într-o parte, aruncând priviri speriate în dreapta şi în stânga, apoi răsuflase adânc, strânsese din dinţi şi se apropiase. Lipise din nou urechea şi atunci, cuprins de mirare, auzise.

Da, nu auzise o voce. Dar undeva, în interiorul său, aflase. Cuvinte nenumărate care îşi făcuseră loc în minte, mai întâi amestecate, căutându-se, apoi înşiruite într-o ordine firească, aşezate pe o sfoară nevăzută, ca mărgelele, pentru a transmite un mesaj. O poveste.

Ce poveste?

Să ne fie cu iertare, dar nu este deloc important. Faptul că trei pietre vorbesc unui copil ar trebui să ne capteze, de fapt, întreaga atenţie. De câte ori, copii fiind, nu aţi vorbit cu pietrele, cu iarba pe care vă întindeaţi pentru a simţi cum se mişcă pământul legănat de toate rădăcinile, cu pomii, cu râul care vă uda picioarele şi vă purta cu el, pe valuri gândite, către tărâmuri de dincolo de vorbe?

Eu vă spun că înţeleg bucuria deplină a acestui copil, mă bucur pentru marea lui taină şi simt pe obraji, la rândul meu, privirile neîncrezătoare ale celor cărora le povesteam, demult, astfel de aventuri.

 – Fugi de-aici, copile, mai bine umple găleata aia cu apă şi nu mai sta toată ziua cu ochii pe cer…

***

Mulţi ani mai târziu, personajul nostru s-a întors la pietrele lui. Bărbat în putere, cu viaţa pe umeri, un pic aplecat de spate – fiindcă grijile pe care le aduce plecarea definitivă din copilărie sunt întotdeauna mai grele decât cerul văzut cu ochi de copil -, cu obrajii atinşi de dalta sculptorului pe care îl numim, cu toţii, timp, fără să-i aducem niciodată un omagiu pentru efortul artistic constant prin care ne preschimbă, încetul cu încetul, pe fiecare dintre noi…

Bărbatul şi-a aşezat urechea pe fiecare piatră, le-a mângâiat cu răbdare, le-a rugat să-i mai vorbească, aşa cum numai ele ştiau să o facă, cu atâţia ani în urmă.

După câteva minute, de atâta tăcere, i s-au umezit ochii. A plecat.

Dar când le-a întors spatele, dezamăgit, a devenit mai bătrân cu o poveste neauzită.

♣ Cristian Lisandru – 16 august 2011


Echilibristică


Revin dintr-o îndelungată preumblare, conştientizând că astfel de drumuri/lumi/universuri necunoscute au avantajul incontestabil de a-ţi oferi scenarii nocturne incitante, menţinându-te într-o permanentă mişcare (fie ea şi browniană, uneori) şi oferindu-ţi şansa de a nu întâlni plictisul după fiecare colţ.

Da, este periculos să preferi irealul unei realităţi în care – chiar acum, de pildă – intersecţia supraaglomerată geme, asediată de şoferi imperturbabili care au venit pe lume cu mâna pe claxon şi cu înjurăturile în ADN. Realitatea, de altfel, ne aduce cu picioarele pe pământ tocmai pentru a ne scoate fumurile onirice din cap. Vise? Nimic interesant. Banal până peste poate. Coşmaruri? Le aveţi la îndemână şi în realitate, poftiţi de serviţi! Ambiguitate. Stand-by.

Doar paşii tăi trasează o linie invizibilă între real şi ireal, în timp ce eu – ca un echilibrist pregătit în fiecare zi pentru o altă reprezentaţie – păşesc între cele două lumi, temerar, cu zâmbetul pe buze.

♣ Cristian Lisandru