printre atâtea mese pline
numai eu plâng cu lacrimi iuţi
mi-am luat inima în dinţi şi am furat o varză
diseară voi pune o foaie la inimă
să tragă durerile până dimineaţă
deasupra grătarelor se sinucid frunze resemnate
toamna întinde dorurile pe sfoară
în suflet rugineşte amintirea unei alte veri

Am pierdut energia de a privi către noi înșine, poate tocmai de aceea nici nu ne mai recunoaștem, rostim „bună ziua” sau „bună seara” ca și cum ne-am fi lovit întâmplător pe stradă, ulterior salutăm politicos și continuăm aventura solitudinii, îndepărtându-ne de gândurile noastre nespuse, de poemele nescrise, de simfoniile pe care ne-am fi dorit să le compunem sau de statuile care ne privesc absente, fără să spună nimic, în mijlocul unor parcuri unde doar toamna evită modernisme deșucheate și îmbracă, surâzătoare, rochia de seară…

♣ Cristian Lisandru