Ţară de „scriitori”. Literatură ne mai trebuie, în rest e o înghesuială pe metru pătrat de nu-ţi vine să crezi. În România Tuturor Speranţelor Deşarte, a te numi scriitor e la îndemâna oricui.

Editurile acceptă orice, scoţi banul, vii cu cartea paginată şi corectată (deşi nu e obligatoriu 🙂 ), plasezi coperta în corel (o faci tu sau rogi un prieten care nu-ţi cere bănuţul) şi gata, scriitor te numeşti. Vinzi online vreo zece bucăţi, mai dai pe la rude, pe la prieteni, începi să umbli cu coada pe sus prin cartier.

Lansări prieteneşti la o cafeluţă şi-un fursec, fotografii de grup, găseşti un aşa-zis critic fomist care scrie şi-o cronicuţă bla-bla-bla pentru trei sarmale sau un zâmbet dulce…

Timpul trece, te simţi în mână, începi să înjuri marii scriitori ai lumii, dai lecţii altora, îţi ridici propria statuie. Dincolo de orgolii exacerbate, gomoşenii, rime uşurele, idei plimbate de la unii la alţii, greşeli gramaticale şi fiţe cu pretenţii literare, nu rămân decât nişte efemeride cu isbn. Literatură canci.

♣ Cristian Lisandru