Iar noi, gândindu-ne unul pe celălalt, alergăm pe urmele galbene ale toamnei şi numărăm, ca într-o glumă, toate amăgirile de peste an…

Degete fantomatice bat darabana pe umerii noştri, vântul smulge frunze cu o plăcerea unui torţionar fără chip, toamna se ascunde în spatele unor tufe pitice, ca şi cum ne-ar invita să jucăm de-a v-aţi-ascunselea, trecând în plan secund sau terţiar banalele ingrediente cotidiene. Nici nu mai ştiu când m-am pierdut ultima oară prin jocul acesta, să tot fie ani şi ani, atâtea destine intersectate în copilărie şi-au descoperit între timp alte drumuri, alte ţinte, alte toamne, alte jocuri.

  • Întoarce-te lângă mine, te-ai îndepărtat printre gânduri nerostite şi mă înspăimântă vântul acesta trufaş.
  • Pentru câteva secunde am fost o frunză. Zburam în linii frânte pe deasupra unei copilării pierdute, căutând calea către o imposibilă reînverzire.
  • Drumul unei frunze se încheie-n toamnă, poate că ar trebui să privim anotimpul cu ochii lipsiţi de subiectivism ai unor critici care s-au aventurat printr-un parc oarecare doar pentru a întocmi rechizitoriul acestei toamne mofturoase şi ucigaşe de frunze verzi.
  • Niciodată n-am perceput toamna în felul acesta.
  • Pentru că întotdeauna preferăm să plutim între ape, să dăm replici condescendente şi să facem în aşa fel încât să împăcăm, lamentabil, capra şi varza. Plâng pentru fiecare frunză uscată, iar toamna trimite ciorile-ciocli care mă pălmuiesc cu aripi reci. Rămâi aici şi spune-mi că e vară eternă… Că nicio frunză nu moare, că toţi cocorii s-au decis să nu mai plece, sfidând inerţii păsăreşti. Minte-mă. Deşi înţeleg că toamna aceasta pentru care pictorii ar face moarte de om nu este altceva decât o uşă către neant deschisă fiecărei frunze.

♣ Cristian Lisandru