Atentatele de la Paris au instaurat Noua Nelinişte Europeană. Țări mai mari sau mai mici sunt puse pe jar de nişte bezmetici spălaţi pe creier. Mult prea uşor, mult prea repede. Iată, încă o dată, cum lumea civilizată poate fi lovită sub centură exact atunci când se aşteaptă mai puțin. Când îşi bea ceaiul, când îşi înghite prăjitura, când se crede adăpostită în spatele democrației. Acum e stare de urgență europeană, lumea rămâne în case, metrouri puse pe linie moartă, restaurante închise, uniforme la fiecare colț de stradă. Miroase a praf de puşcă şi a tragedie permanentizată. Toleranța îşi arată limitele, granițele facultative permit apariția unui Om Negru multiplicat.

Arătăm că ne pasă, că sentimentele nu ne sunt atrofiate. Încă. Ţinem lungi discursuri, vărsăm şiroaie de lacrimi amare, scriem ferpare. Aprindem lumânări, depunem coroane, mulţumim cerului fiindcă nu ne-am aflat şi noi în locuri nepotrivite, în momente nepotrivite. Ne privim în oglindă şi spunem că o altă zi de viaţă trebuie trăită aşa cum se cuvine, apreciată la justa valoare, plimbată pe limbă şi savurată corespunzător.

Luăm în considerare posibilitatea ca lumea în care trăim să se transforme încă o dată. Nu ştim ce va deveni, transformările au prostul obicei de aduce, împreună cu ele, şi întreg alaiul/cortegiul incertitudinilor, însă acceptăm schimbarea ca pe o stare de fapt. Ca pe un scenariu inevitabil. Impasul contemporan poate fi şi dezastrul total de mâine. Sau începutul unei lumi ale cărei repere vor fi cu totul altele. Până şi soldaţii din intersecţii vor ajunge să facă parte din decor. În astfel de condiţii, Omul Negru îşi poate freca mâinile, mulţumit până peste poate în malefica sa existenţă.

Sunt voci care strigă că toate acestea sunt consecinţele nefaste ale unor politici occidentale la baza cărora nu stau decât interesul, meschinăria şi goana după supremaţia absolută. Că fiecare acţiune are o reacţiune, că implementarea democraţiei acolo unde nu ar trebui să faci asta îţi va aduce, pe termen lung, bătăi de cap. Că zonele de influenţă, trasate de mai-marii planetei, nu ţin cont decât de profitul acestora. Că interacţiunea religiilor care se acuză reciproc, de mii de ani, nu poate să ducă decât la haos.

A crescut numărul analiştilor, a crescut numărul morţilor, a crescut starea de surescitare. Creşte şi ratingul televiziunilor care nu se sfiesc să-şi plaseze camerele la căpătâiul decedaţilor. Fabricile de armament cunosc o altă tinereţe, a câta oare?, strategii militari umblă ţanţoşi, planeta este în pericol şi drepturile cetăţenilor trebuie să ia o binemeritată pauză. Urgenţe, alerte, alarme false. Este, peste toate, şi momentul de graţie al manipulărilor grosolane.

Dincolo de necunoscutele cotidiene şi de încrâncenarea europeană – justificată, de altfel – doar morţii nu mai au pretenţii sau temeri.

♣ Cristian Lisandru