Fanarioţii moderni


Încerc să mă obişnuiesc cu ideea absolut tâmpită că pragul de sus nu are decât rolul de a face să crească nişte cucuie. Atât şi nimic mai mult. Ele sunt dureroase, e adevărat, dar numai pe termen scurt. Şi, atâta vreme cât lipsesc concluziile constructive, un cucui în plus nu mai supără pe nimeni. Face parte din decorul personal prin care rătăcim ca ameţiţii incurabili.

Afară e un ger de crapă pietrele, aici e cald şi miroase a speranţe deşarte. Dar mirosul acesta gâdilă plăcut nările, iar dacă torni şi vin fiert într-o cană de lut se cheamă că te iei cu iarna peste picior şi nici că-ţi pasă.

În ultima vreme am început să privesc facturile cu alţi ochi. Nu sunt altceva decât nişte semnale tipărite prin care statul ne dă de ştire că încă există şi e pofticios din cale-afară. Motiv pentru care, atunci când caut prin portofel, nici măcar o înjurătură spumoasă nu merită a fi irosită. Eu şi statul acesta al confuziilor de tot felul mergem de multă vreme pe drumuri paralele. Doar uneori, în câte o intersecţie, ne salutăm ca şi cum am fi prieteni la cataramă. Mi-a spus cineva că a scăzut tva-ul. Habar nu aveam. Aşa că merg mai departe. Fluierând şi fluierându-mă.

Nu e o dovadă de teribilism adolescentin (dar unde sunt vremurile de altădată?). Nici o încercare disperată de a şterge crunta realitate înconjurătoare cu guma. Poate fi considerată o formă personală de protest în faţa avalanşei de informaţii contradictorii din care ar trebui să înţelegem cu toţii cât suntem de insignifianţi atunci când interpretăm roluri din obligaţie civică. Eu şi statul ne tolerăm reciproc. Suntem conştienţi de prezenţa „adversarului”, însă preferăm starea de stand-by şi nu declanşăm niciodată bătălia finală. Orice ar însemna ea.

În ceea ce mă priveşte, mă refugiez permanent în iubire şi în cărţi. Statul, pe de altă parte, se ascunde în spatele unor personaje care ajung să pună mâna pe cuţit şi pe furculiţă pentru a se preface că asudă în interesul naţional. Împreună cu ei, o întreagă liotă de lingăi, de profitori, de rubedenii care ne aruncă direct într-un regim fanariot de modă nouă. Spre deosebire de alte vremuri, liderii de azi n-au trecut prin şcoli ca raţa prin apă. Ciripesc în mai multe limbi străine, pozează în europeni pentru care protocolul nu rămâne o taină, au cuvintele la ei şi numai arareori se enervează. Iar asta se întâmplă atunci când sunt puşi – din ce în ce mai rar, de altfel – în faţa unor întrebări incomode.

Am observat, pe măsură ce au trecut zilele, că ar prefera cu toţii să fie lăsaţi în pace. De regulă, evită să fie tranşanţi şi invită societatea civilă la dialog pentru a nu se spune că aşa şi pe dincolo, că nu sunt interesaţi de vocea străzii etc. Dar adevărul este că le este lehamite de cei care ridică semne de întrebare. Au eleganţa la purtător, fireşte, dar atitudinea de fiinţe superioare iese la suprafaţă precum untdelemnul.

Măsura tuturor lucrurilor, în momentul de faţă, este dată de limuzină. De contul din bancă. De picioarele lungi ale secretarei. De nepotismul blamat în fiecare clipă şi niciodată eliminat cu desăvârşire. De conferinţele de presă care nu aduc nimic nou. De jurnaliştii mânjiţi. De politicienii corupţi. De bancherii insensibili. De purtătorii de vorbe care nu fac altceva decât să ridice bla-bla-bla-ul la rang de lege. Ne-am trezit într-un tablou sumbru, însă ne ţine în viaţă puterea de a merge mai departe, trimiţând în indiferenţă toate imixtiunile – inclusiv mass-media – prin care suntem certaţi, arătaţi cu degetul fiindcă nu muncim atât cât ar trebui, desconsideraţi.

♣ Cristian Lisandru


Alb


Înţeleg că se poate şi mai rău. Că e musai să moară capra vecinului pentru a trăi fericita iluzie că nu ne mai poate sta nimeni în drum. Că nu e dracul chiar aşa de negru, că Ieremia va face o minune la minut şi nu va intra, din nou, cu oiştea în gard. Că suntem cu toţii atât de buni încât nici nu ne mai încăpem în piele.

Mă tulbură, totuşi, toate îndoielile care m-ar transforma într-un om bogat dacă aş găsi modalitatea prin care le-aş putea preschimba în aur. Nu îmi este frică de ziua de mâine, însă îmi este o teamă teribilă de toate boacănele pe care sunt predispus să le fac azi. Dar sunt conştient că speranţa moare ultima, draga de ea, iar la bursa zvonurilor câştigă teren bătutul apei în piuă sau căutarea potcoavelor de cai morţi.

Să nu zâmbeşti. Şi lasă cuvintelor dreptul de a hiberna până la primăvară. Ia-mă de mână, du-mă într-o lume albă. Fereşte-mă de îngheţ printr-un sărut nesfârşit.

♣ Cristian Lisandru


PicsArt_01-22-10.32.13 PicsArt_01-22-11.10.02 PicsArt_01-22-11.10.36 PicsArt_01-22-11.11.13

Mugurii încrederii şi carpeta lui Iohannis (2)


Gore seamănă cu un copil căruia i s-a promis o jucărie. E nerăbdător, ochii îi sticlesc, zâmbetul elimină orice altă discuţie pe subiectul respectiv.
– De-asta îmi place mie de voi, sunteţi permanent deschişi la dialog. Să curgă în valuri! Să ne-ncingem! Asta-i pohta ce-o pohtesc acum. Că până şi doctorii spun că ţuica fiartă e bună pentru organism, te fereşte de pneumonie.

Sandu se metamorfozează brusc în sceptic.
– A zis vreun doctor asta? Era ciugulit? Dormise cu capul pe masă înainte de a trage concluzia aceasta fenomenală sau avea alambic în debara?
Parfumat, dar nu mort beat, vorba lui Fărâmiţă Lambru, că iar mi s-a făcut dor de el, intervine şi Gicu. Dar el cânta despre vin. Bine mai cânta cu acordeonul ăla al lui…
– Nu-i nimic, că de-aia suntem aici, ca să ne adaptăm. Adaptarea este soluţia ideală în vremuri de criză şi restrişte. Altfel n-ai cum să treci prin jungla financiară, politică şi socială. Şi deci e bună ţuica fiartă, Gore? Nu ne faci din cuvinte precum Vasile Dâncu? Sădeşti mugurii încrederii în noi sau ai neîncrederii în licoarea tradiţională?
– Băută cu moderaţie, Sandule, dar şi aici e chestie de interpretare. Că fiecare fixează cantităţile moderate în funcţie de propriul organism. Într-un fel bea Băsescu, ca să dau un exemplu, în alt fel bea Iohannis – deşi habar nu am dacă bea, dar om e şi el, orişicât, îmi imaginez că dă pe gât una mică înainte de masă, ca să alunece sarmaua –, într-un fel beau eu. Mai ales că am şi experienţă, aş putea să scriu o carte ştiinţifică despre asta. Nu suntem toţi la fel, chiar dacă avem două mâini şi două picioare. Plus urechi, pancreas şi alte alea… Cică se dilată vasele capilare şi se oxigenează sângele mai bine. Era ceva şi cu glucoza, dar mă luase cu oboseală – o fi fost tot de la ţuică, că fierb şi-acasă – şi nu mai reţin…
– Păi să ne mai dilatăm cu un ibric!
– Să ne oxigenăm!
Gore se ridică de la masă, preia ibricul gol şi se îndreaptă ţanţoş către bar. Sandu priveşte în urma lui şi-i face semn lui Gicu.
– Nici acasă nu-i mai bine ca aici. Ce să faci şi acasă, mai ales după o anumită vârstă?
– Dai drumul la ştiri.
– Fleoşc.
– Te uiţi la carpeta lui Iohannis. O fi aia cu răpirea din serai?
– Habar n-am. Poate au găsit alt subiect. La modă. Ceva cu ăştia care au dat năvală în Europa şi agresează gospodinele occidentale. Cine ştie? Artiştii au idei, de-aia sunt artişti. Gicule, ascultă la mine, arta stă şi-ntr-o carpetă. Iar dacă ai dat-o unui preşedinte, atunci se cheamă că e artă. Nu-i dai unui preşedinte de ţară orice ştift…
– Oricum, Sandule, pe-astea nu le păstrează el, nu le pune în declaraţia de avere, lângă casele alea. Carpeta rămâne ţării, din neam în neam. O să fie a nepoţilor şi a strănepoţilor. Uite, asta mă unge pe suflet, merită şi ţara cadouri, că prea uităm de ea. Dar ce-o fi cu Gore?
– Stă la coadă. Românul e însetat. Bea pentru ţară, pentru el, pentru ziua de mâine… Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, mai bine întrebaţi-vă ce naiba faceţi voi pentru ţară.
– Citezi din chenedi? Hapi bărsdei, mister prezident…
– Parafrazez. O fi ţuica fiartă bună pentru oxigenare, la memorie văd că nu ţine…
Gore revine în realitatea imediată, adulmecând satisfăcut mirosul de ţuică fiartă, iar pe urmele sale se insinuează vocea Ileanei Sărăroiu. Gore face plinul, apoi exclamă:
– Luaţi de vă ospătaţi, decât pneumonie, mai bine o beţie!
Câţiva meseni aplaudă, Sandu şi Gicu îşi dau coate.

♣ Cristian Lisandru – 14 ianuarie 2016