Fanarioţii moderni


Încerc să mă obişnuiesc cu ideea absolut tâmpită că pragul de sus nu are decât rolul de a face să crească nişte cucuie. Atât şi nimic mai mult. Ele sunt dureroase, e adevărat, dar numai pe termen scurt. Şi, atâta vreme cât lipsesc concluziile constructive, un cucui în plus nu mai supără pe nimeni. Face parte din decorul personal prin care rătăcim ca ameţiţii incurabili.

Afară e un ger de crapă pietrele, aici e cald şi miroase a speranţe deşarte. Dar mirosul acesta gâdilă plăcut nările, iar dacă torni şi vin fiert într-o cană de lut se cheamă că te iei cu iarna peste picior şi nici că-ţi pasă.

În ultima vreme am început să privesc facturile cu alţi ochi. Nu sunt altceva decât nişte semnale tipărite prin care statul ne dă de ştire că încă există şi e pofticios din cale-afară. Motiv pentru care, atunci când caut prin portofel, nici măcar o înjurătură spumoasă nu merită a fi irosită. Eu şi statul acesta al confuziilor de tot felul mergem de multă vreme pe drumuri paralele. Doar uneori, în câte o intersecţie, ne salutăm ca şi cum am fi prieteni la cataramă. Mi-a spus cineva că a scăzut tva-ul. Habar nu aveam. Aşa că merg mai departe. Fluierând şi fluierându-mă.

Nu e o dovadă de teribilism adolescentin (dar unde sunt vremurile de altădată?). Nici o încercare disperată de a şterge crunta realitate înconjurătoare cu guma. Poate fi considerată o formă personală de protest în faţa avalanşei de informaţii contradictorii din care ar trebui să înţelegem cu toţii cât suntem de insignifianţi atunci când interpretăm roluri din obligaţie civică. Eu şi statul ne tolerăm reciproc. Suntem conştienţi de prezenţa „adversarului”, însă preferăm starea de stand-by şi nu declanşăm niciodată bătălia finală. Orice ar însemna ea.

În ceea ce mă priveşte, mă refugiez permanent în iubire şi în cărţi. Statul, pe de altă parte, se ascunde în spatele unor personaje care ajung să pună mâna pe cuţit şi pe furculiţă pentru a se preface că asudă în interesul naţional. Împreună cu ei, o întreagă liotă de lingăi, de profitori, de rubedenii care ne aruncă direct într-un regim fanariot de modă nouă. Spre deosebire de alte vremuri, liderii de azi n-au trecut prin şcoli ca raţa prin apă. Ciripesc în mai multe limbi străine, pozează în europeni pentru care protocolul nu rămâne o taină, au cuvintele la ei şi numai arareori se enervează. Iar asta se întâmplă atunci când sunt puşi – din ce în ce mai rar, de altfel – în faţa unor întrebări incomode.

Am observat, pe măsură ce au trecut zilele, că ar prefera cu toţii să fie lăsaţi în pace. De regulă, evită să fie tranşanţi şi invită societatea civilă la dialog pentru a nu se spune că aşa şi pe dincolo, că nu sunt interesaţi de vocea străzii etc. Dar adevărul este că le este lehamite de cei care ridică semne de întrebare. Au eleganţa la purtător, fireşte, dar atitudinea de fiinţe superioare iese la suprafaţă precum untdelemnul.

Măsura tuturor lucrurilor, în momentul de faţă, este dată de limuzină. De contul din bancă. De picioarele lungi ale secretarei. De nepotismul blamat în fiecare clipă şi niciodată eliminat cu desăvârşire. De conferinţele de presă care nu aduc nimic nou. De jurnaliştii mânjiţi. De politicienii corupţi. De bancherii insensibili. De purtătorii de vorbe care nu fac altceva decât să ridice bla-bla-bla-ul la rang de lege. Ne-am trezit într-un tablou sumbru, însă ne ţine în viaţă puterea de a merge mai departe, trimiţând în indiferenţă toate imixtiunile – inclusiv mass-media – prin care suntem certaţi, arătaţi cu degetul fiindcă nu muncim atât cât ar trebui, desconsideraţi.

♣ Cristian Lisandru


Alb


Înţeleg că se poate şi mai rău. Că e musai să moară capra vecinului pentru a trăi fericita iluzie că nu ne mai poate sta nimeni în drum. Că nu e dracul chiar aşa de negru, că Ieremia va face o minune la minut şi nu va intra, din nou, cu oiştea în gard. Că suntem cu toţii atât de buni încât nici nu ne mai încăpem în piele.

Mă tulbură, totuşi, toate îndoielile care m-ar transforma într-un om bogat dacă aş găsi modalitatea prin care le-aş putea preschimba în aur. Nu îmi este frică de ziua de mâine, însă îmi este o teamă teribilă de toate boacănele pe care sunt predispus să le fac azi. Dar sunt conştient că speranţa moare ultima, draga de ea, iar la bursa zvonurilor câştigă teren bătutul apei în piuă sau căutarea potcoavelor de cai morţi.

Să nu zâmbeşti. Şi lasă cuvintelor dreptul de a hiberna până la primăvară. Ia-mă de mână, du-mă într-o lume albă. Fereşte-mă de îngheţ printr-un sărut nesfârşit.

♣ Cristian Lisandru


PicsArt_01-22-10.32.13 PicsArt_01-22-11.10.02 PicsArt_01-22-11.10.36 PicsArt_01-22-11.11.13

Mugurii încrederii şi carpeta lui Iohannis (2)


Gore seamănă cu un copil căruia i s-a promis o jucărie. E nerăbdător, ochii îi sticlesc, zâmbetul elimină orice altă discuţie pe subiectul respectiv.
– De-asta îmi place mie de voi, sunteţi permanent deschişi la dialog. Să curgă în valuri! Să ne-ncingem! Asta-i pohta ce-o pohtesc acum. Că până şi doctorii spun că ţuica fiartă e bună pentru organism, te fereşte de pneumonie.

Sandu se metamorfozează brusc în sceptic.
– A zis vreun doctor asta? Era ciugulit? Dormise cu capul pe masă înainte de a trage concluzia aceasta fenomenală sau avea alambic în debara?
Parfumat, dar nu mort beat, vorba lui Fărâmiţă Lambru, că iar mi s-a făcut dor de el, intervine şi Gicu. Dar el cânta despre vin. Bine mai cânta cu acordeonul ăla al lui…
– Nu-i nimic, că de-aia suntem aici, ca să ne adaptăm. Adaptarea este soluţia ideală în vremuri de criză şi restrişte. Altfel n-ai cum să treci prin jungla financiară, politică şi socială. Şi deci e bună ţuica fiartă, Gore? Nu ne faci din cuvinte precum Vasile Dâncu? Sădeşti mugurii încrederii în noi sau ai neîncrederii în licoarea tradiţională?
– Băută cu moderaţie, Sandule, dar şi aici e chestie de interpretare. Că fiecare fixează cantităţile moderate în funcţie de propriul organism. Într-un fel bea Băsescu, ca să dau un exemplu, în alt fel bea Iohannis – deşi habar nu am dacă bea, dar om e şi el, orişicât, îmi imaginez că dă pe gât una mică înainte de masă, ca să alunece sarmaua –, într-un fel beau eu. Mai ales că am şi experienţă, aş putea să scriu o carte ştiinţifică despre asta. Nu suntem toţi la fel, chiar dacă avem două mâini şi două picioare. Plus urechi, pancreas şi alte alea… Cică se dilată vasele capilare şi se oxigenează sângele mai bine. Era ceva şi cu glucoza, dar mă luase cu oboseală – o fi fost tot de la ţuică, că fierb şi-acasă – şi nu mai reţin…
– Păi să ne mai dilatăm cu un ibric!
– Să ne oxigenăm!
Gore se ridică de la masă, preia ibricul gol şi se îndreaptă ţanţoş către bar. Sandu priveşte în urma lui şi-i face semn lui Gicu.
– Nici acasă nu-i mai bine ca aici. Ce să faci şi acasă, mai ales după o anumită vârstă?
– Dai drumul la ştiri.
– Fleoşc.
– Te uiţi la carpeta lui Iohannis. O fi aia cu răpirea din serai?
– Habar n-am. Poate au găsit alt subiect. La modă. Ceva cu ăştia care au dat năvală în Europa şi agresează gospodinele occidentale. Cine ştie? Artiştii au idei, de-aia sunt artişti. Gicule, ascultă la mine, arta stă şi-ntr-o carpetă. Iar dacă ai dat-o unui preşedinte, atunci se cheamă că e artă. Nu-i dai unui preşedinte de ţară orice ştift…
– Oricum, Sandule, pe-astea nu le păstrează el, nu le pune în declaraţia de avere, lângă casele alea. Carpeta rămâne ţării, din neam în neam. O să fie a nepoţilor şi a strănepoţilor. Uite, asta mă unge pe suflet, merită şi ţara cadouri, că prea uităm de ea. Dar ce-o fi cu Gore?
– Stă la coadă. Românul e însetat. Bea pentru ţară, pentru el, pentru ziua de mâine… Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, mai bine întrebaţi-vă ce naiba faceţi voi pentru ţară.
– Citezi din chenedi? Hapi bărsdei, mister prezident…
– Parafrazez. O fi ţuica fiartă bună pentru oxigenare, la memorie văd că nu ţine…
Gore revine în realitatea imediată, adulmecând satisfăcut mirosul de ţuică fiartă, iar pe urmele sale se insinuează vocea Ileanei Sărăroiu. Gore face plinul, apoi exclamă:
– Luaţi de vă ospătaţi, decât pneumonie, mai bine o beţie!
Câţiva meseni aplaudă, Sandu şi Gicu îşi dau coate.

♣ Cristian Lisandru – 14 ianuarie 2016


Mugurii încrederii şi carpeta lui Iohannis (1)


– Vine primăvara, Sandule, Sănducule…
– E la uşă, draga de ea, se şterge pe picioare. Dar bălana încă nu şi-a spus ultimul cuvânt, ne pocneşte când ne-o fi lumea mai dragă. Tot pe ţuică fiartă o ţinem. Nu că ar fi trist momentul, dar parcă mi se face dor de-o tămâioasă. Tu ce zici, Gore, nu ţi-e poftă de-o bere cu spuma de două deşte? S-o dai pe gât din două sorbituri şi să zici aaaaaaaaaaaaaaaaa…

Gore s-a dezbrăcat de hanorac şi a atârnat fularul de spătarul scaunului. Priveşte fereastra, zâmbitor, apoi răspunde:
– Încă nu. Poate după ce pocnesc mugurii încrederii despre care vorbea Vasile Dâncu. N-am avut ce face şi am citit un interviu cu el. Onlain. Că presa de hârtie e doar amintire. Parcă m-am mai culturalizat, zău aşa, dar n-am crezut că o să mă ia cu metafore şi n-am să pricep mai nimic.
– Mda, fii pregătit pentru orice. Tehnocraţii sunt oameni şi ei. Au sensibilităţi, au nevoi, au imaginaţie. Umblă la fineţuri. Pe faţă. Pe din dos ne bagă în statisticile alea în care eu cu Gicu, doi fiind, suntem – de fapt – unul şi jumătate şi consumăm cât trei. Dâncu o fi vrut să adoarmă vigilenţa prostimii, n-am încredere în el, te face cu zâmbetul pe buze. Economic.
– Mai bine mi-ar spune de ce saltă euro de zici că e apucat de streche, Sandule, că s-a schimbat guvernul, palatele se înţeleg între ele ca niciodată, cică e stabilitate, rezultate bune la diverse capitole, ne tot batem cu pumnii în piept. Numai cursul valutar e misterios. Am creditul ăla luat acum un an şi mă pup în fiecare noapte cu insomnia.
Gicu surâde.
– Prea multe mistere pe metru pătrat. Plus că nu te-a obligat nimeni să iei bani cu împrumut de la bănci. Eu ţi-am zis că e cămătărie legalizată, nu m-ai crezut. Astea nu sunt vremuri bune pentru aşa ceva. O să-ţi iasă fum pe urechi. Dar există şi certitudini. A revenit Iohannis din vacanţă, a zis că se implică şi în chestia cu Norvegia. A scris pe feisbuc, acolo se simte ca peştele-n apă. Dacă începe vreun război tot de pe feisbuc aflăm.
– Care chestie?
– Cu ăştia de iau copiii de la părinţi fără să explice prea bine motivele. Răpitori cu patalama la mână. Norvegienii. Nivel de trai maxim, sunt pe primul loc şi la capitolul sinucideri. De ce se sinucid oamenii ăia dacă trăiesc bine? Or fi depresivi din plictiseală prelungită. Noi trăim extrem de prost – exceptând ţuica fiartă, cârciuma şi discuţiile astea constructive – dar nu ne dă prin minte să ne punem capăt zilelor. Altă structură. De la istorie ni se trage. Otrăveam fântânile şi beam vin. Pe urmă îi rupeam pe turci, le dădeam la oase de se căcau în şalvari.
Sandu Şpriţ îşi face de lucru cu bricheta care nu vrea să se aprindă.
– Nu ştiu ce dracului are, parcă vrea să mă las de fumat. Dar nu mă las. Ce ziceai de norvegieni? Ăştia nu sunt ăia de-a zis Udrea că au preşedinte? Pe când făcea Turcescu pe inchizitorul cu bile şi călărea cai mari.
– Ăia sunt. Iar Udrea ex-Cocoş i-a urat la mulţi ani lui Gâdea. Dacă am trăit s-o aud şi pe-asta nu-mi mai trebuie decât ca Voiculescu şi Băsescu să devină fraţi de cruce. Sau carpeta lui Iohannis în holul blocului. Am acasă pe perete o carpetă ca-n poveste. Ţineţi minte melodia… Asta şi cu s-a rupt lanţul de iubire… Răsunau pieţele.
– De mahala, că aşa se numeau pe vremuri. De mahala. Nu erau manele pe-atunci, nici n-auzisem de Salam. Nici Bregovic n-auzise de el, dacă se menţinea necunoscător nu era nicio o pierdere pentru posteritate.
– Ăştia care i-au dat o carpetă lui Iohannis n-au fost inspiraţi, mai ales că se mută şi în casă nouă, e gata vila de protocol în care s-a băgat un purcoi de bani. Un covor umblător ar fi trebuit să primească, îi plac plimbările de zici că e glob troter din ăla.
– De, e preşedinte, trebuie să umble de colo-colo, să zică ţara că munceşte… Nu pune geană pe geană de grija poporului. Plus că prima doamnă nu poate să stea închisă între ziduri, e femeie, trebuie plimbată, scoasă în lume, tratată corespunzător, servită la pat de pe tipsie de argint. Mai ales acum, când funcţia e înaltă şi trebuie să se prezinte cât mai interesantă la apariţia în cancelarie.
– Aşa-l vezi tu pe Iohannis, nedormit? Mie nu mi se pare… Poate că am orbul găinilor. E drept că pare somnolent, dar aşa e firea lui. Se mută?
– În sfârşit. Dar a avut pretenţii cu carul, nu i-a convenit nimic din vila aia. Mai ales că a trecut şi Băsescu pe-acolo. Cred că n-a vrut să ia vreun virus de scenarită. Sau mirosea a uischeane prin sufragerie. Zic şi eu… Mai e ţuică în ibricul ăla sau facem plinul?

(Va urma)

♣ Cristian Lisandru