Spectatori

---

„Când devii spectatorul vieţii tale, scapi de suferinţa din ea” – Oscar Wilde

Mi-aş plânge de milă, râzând cu gura până la urechi. Neobişnuit. Oricum, am putea să spunem (fără teama de a ne plasa într-o eroare rudimentară) că viaţa este suma unor enunţuri contradictorii şi – în acelaşi timp – demonstrabile, pe care nu reuşim să le înţelegem niciodată în deplinătatea lor. Până şi simpla dorinţă de a pătrunde esenţa unor astfel de şarade este sortită eşecului.

E mai bine să laşi viaţa să curgă. Uneori cascadă, alteori râu molcom, păzit de maluri înverzite, de cele mai multe ori fluviu nărăvaş, prins în chingi de stânci nemiloase…

Viaţă.

Cineva – un anonim inspirat – spunea odată că nu trebuie să îţi faci griji în legătură cu viaţa, fiindcă oricum n-o să-i supravieţuieşti. Altcineva al cărui nume nu a fost păstrat spre aducere aminte considera că viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii, ci în numărul de momente în care ni s-a tăiat respiraţia. Şi unul şi celălalt au reuşit, cred eu, să dea câte o definiţie durabilă pentru ceea ce numim, într-un mod atât de rigid, viaţă.

Viaţa muşcă din noi, chiar dacă ne amăgim cu iluzia că noi suntem cei care muşcă din ea. O vedem ca pe un măr sau ca pe o pară suculentă dar, judecând obiectiv, noi înşine suntem fructele zemoase din care viaţa muşcă şi stoarce picătură cu picătură în fiecare zi. Paradoxal, acceptăm fericiţi tortura de o viaţă şi am fi în stare să plătim averi uriaşe pentru a fi chinuiţi astfel la nesfârşit. O eternitate. La final tot am mai cere douăzeci şi patru de ore în plus şi aş putea să pariez pe această idee. Tocmai de aceea spuneam mai devreme că mi-aş plânge de milă, râzând cu gura până la urechi. Neobişnuit?

Viaţă.

♣ Cristian Lisandru (2011)

---