– Ne merităm cruda soartă, eu am spus asta mai demult, dar…
Degetul arătător al lui Sandu Şpriţ se îndreaptă acuzator către tavan, iar sprânceana stângă, ridicată la moment, transmite ideea că nimeni nu este profet în propria ţară. Gore, abia reîntors de la bar cu un ibric în care abureşte ţuica fiartă, îl priveşte întrebător pe Gicu. Acesta ridică din umeri, iar Gore umple ceşcuţele goale. Apoi se trânteşte pe scaun, răsuflă şi îl ia la ţintă pe Sandu.

– Ştiai numerele de la loto şi nu ni le-ai transmis, Sandule… Sau aveai informaţii pe surse precum că Pelinel a rămas grea cu Borcică?
– La loto nu joc fiindcă e făcătură şi numai fraierii nu-şi dau seama de asta. În ceea ce priveşte aventurile sexoase nu mă bag, fiecare face tot ce vrea, cu oricine vrea el. Dacă partenerul sau partenera nu ridică obiecţii, evident. Mă refeream la soarta ţării.
Gore soarbe ţuică şi pufneşte.
– Fleoşc! Stăm la cârciumă şi ne fandosim cu soarta ţării. Care-i sensul? Ea merge pe drumul ei, noi mergem pe drumul nostru. Drumurile noastre nu se întâlnesc decât atunci când trebuie să plătim facturi sau impozite.
– Bine spus.
– Bine spus, bine spus… Gicu ţine cu tine, Gore, amândoi o daţi cotită când e cazul să punem piciorul în prag. Să luăm atitudine. Nu jucăm cu toţii în aceeaşi horă? Nu suntem lipiţi de aceste meleaguri, indiferent de anotimp sau sărbătoare?
– Iohannis s-a dus în Florida. Unii nu sunt aşa de lipiţi precum alţii… Se mai dezlipesc, nu vor să se pună rău cu sufletul-pereche.
– Gicule, hai că începi să-ţi revii.
Sandu Şpriţ aprinde o ţigară. Trage din ea cu sete, se îneacă şi tuşeşte. Gore şi Gicu zâmbesc cu subînţeles.
– Te-o fi-njurat Klaus, Sandule…
– De-aia nu mai beau eu ţuică fiartă alături de prieteni, mi se fâlfâie de înjurături! Hai să fim serioşi. Ne aşteaptă un an greu…
– Eşti filozof de cârciumă. Ăsta care abia s-a dus cum a fost, uşor ca un fulg? Nu e revelion să nu ciocnim paharele şi să nu ne dorim un an mai bun. Că m-am şi plictisit de urarea asta, zău aşa…
– Gore, omul are dreptul să spere. Dar cruda soartă la care mă refeream se opune. Iar soarta sa, a cetăţeanului de rând, că la el mă refer, nu se face singură, e adusă din condei de alţii.
– Tehnocraţi?
– Aruncă-i şi pe ei în ciorbă, dacă ţii neapărat, deşi abia s-au pus pe treabă, n-am avut timp să-i studiez. Nu i-am plasat sub lupă, ca să zic aşa…
– Oamenii lui, guvernul lui. Nu cerea el aşa?
– Cere şi ţi se va da, Sandule, uite că i s-a îndeplinit dorinţa.
Sandu toarnă ţuică în ceşti – să nu se răcească, e păcat şi nu mai are niciun gust pe urmă! –, apoi trece cu privirea de la Gore la Gicu. Şi se trage mai aproape de ei, ca şi cum ar urma să le spună ceva extrem de important.
– Părerea mea e că a lucrat şi Klaus la asta, unu pe faţă, doi pe dos, mai cu perdeaua trasă şi cu uşa întredeschisă.
– Te lansezi, de duci de-a dura în ix fails. Plus milenium şi tuin pix. Pe ce te bazezi?
– Pe flerul meu. Bufniţele nu sunt ceea ce par…
– Chestia cu a trebuit să moară oameni? E cam trasă de păr. Adevărul e dincolo de noi.
– Nu neapărat pe-asta. Prezidentele în exerciţiu stă prost la capitolul exprimare, fiecare a înţeles ce-a vrut din felul în care a spus-o.
– N-a zis Chilian ăla cu muzica de nota zece că a fost cu crimă? N-a zis şi ăla de la setese că a fost cu aranjamente?
Gore se uită şi în stânga şi în dreapta pentru a observa dacă există cineva cu urechile ciulite. Sandu Şpriţ îl ia peste picior:
– Ce-ai, mă, te crezi pe vremea lui nea nicu? Şi atunci vorbeam câte-n lună şi în stele şi nu s-a luat securitatea de noi.
– Sandule, nu mă cred în epoca de aur. Dar orişicât. Ca să zici că preşedintele a lucrat din umbră la ceva îţi trebuie dovezi. Cu atâţia morţi şi răniţi… Mai bine luăm încă o ţuică. Să ne pocnească măselele, că purceaua e moartă-n coteţ.
Gicu prinde ideea din zbor.
– Mă duc eu, Gore, şi-aşa nu prea fac mişcare în ultima vreme… Că mi-e şi frică să mă urc pe cântar. Până mă întorc poate vă vine chef de-o lăutărească, şi-aşa e cu cântec ce zice Sandu…

♣ Cristian Lisandru