Sandu Şpriţ îi dăruieşte lui Gicu o privire din care reiese că are cea mai mică notă la purtare. Gore îşi verifică, ostentativ, telefonul, pentru a nu fi obligat să fie pro sau contra. Din difuzoare, Fărâmiţă Lambru cântă despre calul bălan, iar Sandu fredonează melodia şi se scarpină în frunte.

– Mă unge pe suflet, Gore…
– Că bine zici tu, Sandule… Asta epocă de aur. Muzicală. Că unde lăutărie nu e, nimic nu e.
– Parafrazezi. Dar se potriveşte.
– N-am cuvintele mele întotdeauna la mine, doar mă cunoşti. E mai bine să apelăm la clasici, măcar ei eu lăsat ceva în urma lor. Lăutari şi scriitori am avut, slavă Domnului, nimeni nu poate să conteste asta! Popor talentat.
Gicu se apropie de masă. Duce ibricul cu ţuică, mândru nevoie-mare, şi murmură versurile melodiei.
– Gata, m-am întors cu licoarea fermecată. Să nu mai aud de conspiraţii şi alte alea, că nici cu chenedi n-au rezolvat-o. Nici cu aselenizarea, nici cu experimentul filadelfia, nici cu flota. Luaţi de vă mai încălziţi, nu vă sfiiţi că mai este. Duduie aragazul, românul nu poate să trăiască fără ţuică fiartă când e iarna la ferestre.
– Te uită cum nu ninge, Gicule… Că e ianuarie şi bate soarele-n ferestre de zici că a uitat ce anotimp e.
– Ţine cu amărăştenii, Sandule… Să ţină şi cu ei cineva, nu? Hai noroc!
– Noroc! Cât ne cântă Fărâmiţă uităm de necazuri. Dar tot mă frământă nişte întrebări încuietoare…
Gicu şi Gore pozează în exasperaţii cârciumii. Se poate citi pe figurile lor că Sandu Şpriţ nu mai poate fi vindecat. Dar nu scot niciun cuvânt, un argument în plus pentru Sandu.
– De lucrat s-a lucrat. Să nu-mi ziceţi mie că nu s-a lucrat. S-a scos lumea-n stradă, s-a dat alarma pe feisbuc, pe tuităr, pe ce dracului de reţele de-astea mai sunt, că nu le ştiu pe toate, guvernul ponta trebuia să cadă din pom. A venit de mai sus de noi ordinul.
– De la înalta poartă?
– De-acolo.
– Şi?
– Niciun şi. Ce-a urmat se ştie.
– Au pus foc?
– Poate n-au pus, că nu le-am numărat beţele de chibrituri de prin buzunare, dar au profitat de el.
– Sandule, nu te supăra pe mine, că mă cunoşti de-o viaţă şi mai mult. La bine şi la rău am fost împreună. Nu merge cu poate, cu dacă şi cu parcă se plimbau în barcă. Una e să pui foc şi alta e să profiţi de el. Au speculat conjunctura. Nu e moral, dar pentru ei a fost sănătos. Eu nu merg cu gândul mai departe, n-am scenarii în geantă. Or avea alţii dovezi, de-abia aştept să le scoată de prin sertare.
Gore îi întinde mâna lui Gicu.
– Aceasta a fost o părere pertinentă, Sandule, nu ai cum să te superi. Mai ia o gură, vezi să nu te frigi, trage şi un fum, calmează-te. Da, au scos lumea în stradă, că lumea iese repede, cade-n plasa manipulării. Lumea se mişcă pe principiul găinilor din ogradă. Le arunci grăunţe, dau năvală. Dacă nu se întâmpla nenorocirea aia, tot cădea guvernul baschetbalistului. Se ţinea de-o sfoară şi n-avea cum să nu cadă. Nu-i prindea revelionul. Că vroia şi Klaus să nu-i stea sarmaua-n gât de revelion. Nu, Gicule? Dorea să fie relaxat.
– Aferim, Gore. Nu te lansezi tu foarte des în discursuri de-astea, dar cred că ţuica fiartă este un supliment numai bun pentru tine.
Sandu mai aprinde o ţigară.
– V-aţi coalizat. Nu-i bai, minciuna are picioare scurte. Eu tot cred că pute ceva pe malurile Dâmboviţei, însă n-am cum să demonstrez. Mă-nţeapă ceva la inimă. Şi, când mă înţeapă ceva la inimă, înseamnă că e de rău la nivel naţional.
– Mai bine-ţi faci un control. Păţeşti ceva, Doamne-fereşte, şi pe urmă trebuie să rezolv eu cu Gore teoria conspiraţiei…

♣ Cristian Lisandru – 10 ianuarie 2016