Gore seamănă cu un copil căruia i s-a promis o jucărie. E nerăbdător, ochii îi sticlesc, zâmbetul elimină orice altă discuţie pe subiectul respectiv.
– De-asta îmi place mie de voi, sunteţi permanent deschişi la dialog. Să curgă în valuri! Să ne-ncingem! Asta-i pohta ce-o pohtesc acum. Că până şi doctorii spun că ţuica fiartă e bună pentru organism, te fereşte de pneumonie.

Sandu se metamorfozează brusc în sceptic.
– A zis vreun doctor asta? Era ciugulit? Dormise cu capul pe masă înainte de a trage concluzia aceasta fenomenală sau avea alambic în debara?
– Parfumat, dar nu mort beat, vorba lui Fărâmiţă Lambru, că iar mi s-a făcut dor de el, intervine şi Gicu. Dar el cânta despre vin. Bine mai cânta cu acordeonul ăla al lui…
– Nu-i nimic, că de-aia suntem aici, ca să ne adaptăm. Adaptarea este soluţia ideală în vremuri de criză şi restrişte. Altfel n-ai cum să treci prin jungla financiară, politică şi socială. Şi deci e bună ţuica fiartă, Gore? Nu ne faci din cuvinte precum Vasile Dâncu? Sădeşti mugurii încrederii în noi sau ai neîncrederii în licoarea tradiţională?
– Băută cu moderaţie, Sandule, dar şi aici e chestie de interpretare. Că fiecare fixează cantităţile moderate în funcţie de propriul organism. Într-un fel bea Băsescu, ca să dau un exemplu, în alt fel bea Iohannis – deşi habar nu am dacă bea, dar om e şi el, orişicât, îmi imaginez că dă pe gât una mică înainte de masă, ca să alunece sarmaua –, într-un fel beau eu. Mai ales că am şi experienţă, aş putea să scriu o carte ştiinţifică despre asta. Nu suntem toţi la fel, chiar dacă avem două mâini şi două picioare. Plus urechi, pancreas şi alte alea… Cică se dilată vasele capilare şi se oxigenează sângele mai bine. Era ceva şi cu glucoza, dar mă luase cu oboseală – o fi fost tot de la ţuică, că fierb şi-acasă – şi nu mai reţin…
– Păi să ne mai dilatăm cu un ibric!
– Să ne oxigenăm!
Gore se ridică de la masă, preia ibricul gol şi se îndreaptă ţanţoş către bar. Sandu priveşte în urma lui şi-i face semn lui Gicu.
– Nici acasă nu-i mai bine ca aici. Ce să faci şi acasă, mai ales după o anumită vârstă?
– Dai drumul la ştiri.
– Fleoşc.
– Te uiţi la carpeta lui Iohannis. O fi aia cu răpirea din serai?
– Habar n-am. Poate au găsit alt subiect. La modă. Ceva cu ăştia care au dat năvală în Europa şi agresează gospodinele occidentale. Cine ştie? Artiştii au idei, de-aia sunt artişti. Gicule, ascultă la mine, arta stă şi-ntr-o carpetă. Iar dacă ai dat-o unui preşedinte, atunci se cheamă că e artă. Nu-i dai unui preşedinte de ţară orice ştift…
– Oricum, Sandule, pe-astea nu le păstrează el, nu le pune în declaraţia de avere, lângă casele alea. Carpeta rămâne ţării, din neam în neam. O să fie a nepoţilor şi a strănepoţilor. Uite, asta mă unge pe suflet, merită şi ţara cadouri, că prea uităm de ea. Dar ce-o fi cu Gore?
– Stă la coadă. Românul e însetat. Bea pentru ţară, pentru el, pentru ziua de mâine… Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, mai bine întrebaţi-vă ce naiba faceţi voi pentru ţară.
– Citezi din chenedi? Hapi bărsdei, mister prezident…
– Parafrazez. O fi ţuica fiartă bună pentru oxigenare, la memorie văd că nu ţine…
Gore revine în realitatea imediată, adulmecând satisfăcut mirosul de ţuică fiartă, iar pe urmele sale se insinuează vocea Ileanei Sărăroiu. Gore face plinul, apoi exclamă:
– Luaţi de vă ospătaţi, decât pneumonie, mai bine o beţie!
Câţiva meseni aplaudă, Sandu şi Gicu îşi dau coate.

♣ Cristian Lisandru – 14 ianuarie 2016