Încerc să mă obişnuiesc cu ideea absolut tâmpită că pragul de sus nu are decât rolul de a face să crească nişte cucuie. Atât şi nimic mai mult. Ele sunt dureroase, e adevărat, dar numai pe termen scurt. Şi, atâta vreme cât lipsesc concluziile constructive, un cucui în plus nu mai supără pe nimeni. Face parte din decorul personal prin care rătăcim ca ameţiţii incurabili.

Afară e un ger de crapă pietrele, aici e cald şi miroase a speranţe deşarte. Dar mirosul acesta gâdilă plăcut nările, iar dacă torni şi vin fiert într-o cană de lut se cheamă că te iei cu iarna peste picior şi nici că-ţi pasă.

În ultima vreme am început să privesc facturile cu alţi ochi. Nu sunt altceva decât nişte semnale tipărite prin care statul ne dă de ştire că încă există şi e pofticios din cale-afară. Motiv pentru care, atunci când caut prin portofel, nici măcar o înjurătură spumoasă nu merită a fi irosită. Eu şi statul acesta al confuziilor de tot felul mergem de multă vreme pe drumuri paralele. Doar uneori, în câte o intersecţie, ne salutăm ca şi cum am fi prieteni la cataramă. Mi-a spus cineva că a scăzut tva-ul. Habar nu aveam. Aşa că merg mai departe. Fluierând şi fluierându-mă.

Nu e o dovadă de teribilism adolescentin (dar unde sunt vremurile de altădată?). Nici o încercare disperată de a şterge crunta realitate înconjurătoare cu guma. Poate fi considerată o formă personală de protest în faţa avalanşei de informaţii contradictorii din care ar trebui să înţelegem cu toţii cât suntem de insignifianţi atunci când interpretăm roluri din obligaţie civică. Eu şi statul ne tolerăm reciproc. Suntem conştienţi de prezenţa „adversarului”, însă preferăm starea de stand-by şi nu declanşăm niciodată bătălia finală. Orice ar însemna ea.

În ceea ce mă priveşte, mă refugiez permanent în iubire şi în cărţi. Statul, pe de altă parte, se ascunde în spatele unor personaje care ajung să pună mâna pe cuţit şi pe furculiţă pentru a se preface că asudă în interesul naţional. Împreună cu ei, o întreagă liotă de lingăi, de profitori, de rubedenii care ne aruncă direct într-un regim fanariot de modă nouă. Spre deosebire de alte vremuri, liderii de azi n-au trecut prin şcoli ca raţa prin apă. Ciripesc în mai multe limbi străine, pozează în europeni pentru care protocolul nu rămâne o taină, au cuvintele la ei şi numai arareori se enervează. Iar asta se întâmplă atunci când sunt puşi – din ce în ce mai rar, de altfel – în faţa unor întrebări incomode.

Am observat, pe măsură ce au trecut zilele, că ar prefera cu toţii să fie lăsaţi în pace. De regulă, evită să fie tranşanţi şi invită societatea civilă la dialog pentru a nu se spune că aşa şi pe dincolo, că nu sunt interesaţi de vocea străzii etc. Dar adevărul este că le este lehamite de cei care ridică semne de întrebare. Au eleganţa la purtător, fireşte, dar atitudinea de fiinţe superioare iese la suprafaţă precum untdelemnul.

Măsura tuturor lucrurilor, în momentul de faţă, este dată de limuzină. De contul din bancă. De picioarele lungi ale secretarei. De nepotismul blamat în fiecare clipă şi niciodată eliminat cu desăvârşire. De conferinţele de presă care nu aduc nimic nou. De jurnaliştii mânjiţi. De politicienii corupţi. De bancherii insensibili. De purtătorii de vorbe care nu fac altceva decât să ridice bla-bla-bla-ul la rang de lege. Ne-am trezit într-un tablou sumbru, însă ne ţine în viaţă puterea de a merge mai departe, trimiţând în indiferenţă toate imixtiunile – inclusiv mass-media – prin care suntem certaţi, arătaţi cu degetul fiindcă nu muncim atât cât ar trebui, desconsideraţi.

♣ Cristian Lisandru