mahmureală


bem vorbe goale
cât de ziua de lungă
tocmai de aceea umblăm mahmuri
din gard în gard
fluierând a pagubă
ca şi cum am căuta drumul către o casă
care nici nu mai există
noi suntem doar chiriaşi
în ţară în suflete în viaţă
uneori construim o baricadă
punem de-o revoluţie
după câteva zile uităm de ea
ne dăm în judecată fiindcă avem păreri diferite
comunicăm prin huiduieli
dar ne place mahmureala asta
vorbele goale
seci demiseci demidulci dulci
ne satură
e ca şi cum am mânca numai specialităţi
am atins idealul
cu limba

♣ Cristian Lisandru


 

(Ne)Starea de Luni – „Marioneta”


Pornind de la textul lui Mugur.

Atâta vreme cât există marionete, există şi păpuşari. Reciproca e valabilă, bineînţeles. Uneori, marionetele se revoltă, taie sforile cu foarfecele, declanşează revoluţii – televizate sau nu –, întocmesc guverne pe genunchi, compun ode libertăţii, plâng victimele colaterale, se iluzionează cu gândul că vor atinge noi culmi de civilizaţie şi progres. Ulterior, luate de valul euforic, marionetele acceptă iarăşi controlul, alte sfori şi alţi păpuşari – discreţi, persuasivi, de modă nouă. E un fenomen ciclic, iar drama marionetei, în general, este aceea că nu se simte niciodată pregătită să meargă pe propriile picioare fără a fi susţinută şi îndrumată. Fără a fi „ghidonată”. Marioneta are viaţa ei, e adevărat, numai că aceasta aduce cu ea şi programul aferent. Iar programul este alcătuit de păpuşar. Marioneta trăieşte permanent iluzia unei viitoare eliberări, păpuşarul mişcă degetele şi oferă marionetei dreptul de a juca şi sârbe, nu numai valsuri sau tangouri. Sub luminile reflectoarelor, marioneta e fericită. Pentru scurte intervale de timp. Dă şi autografe, este fotografiată de curioşi. Trăieşte. Respiră. Iubeşte. Ceea ce face şi păpuşarul, numai că la un nivel superior care nu are nimic de-a face cu agora unde marionetele socializează conform scenariilor şi discută despre dreptul de a fi propriul tău stăpân.

♣ Cristian Lisandru

(Ne)Starea de Duminică – „Cu poalele-n cap”


Cei care nu sunt de acord cu noi trebuie luaţi pe făraş. Minimalizaţi, terorizaţi, eliminaţi din viaţa publică, încetul cu încetul. Nu mai există arene cu fiare sălbatice, i-am arunca direct acolo, pentru a aplauda atunci când îi muşcă tigri de beregată. Sunt scoase de la naftalină vorbele mari – principii, stat de drept, Constituţia înainte de toate (deşi ar fi mai bună o Constituţie modificată după chipul, asemănarea şi pofta noastră), drepturile omului (care nu ridică nasul din pământ, care se ploconeşte şi nu ne suflă în ciorbă) etc. Nimeni nu mai poate fi ars pe rug, însă există metode moderne prin care adversarii învaţă să îşi cunoască lungul nasului. Vremurile acestea nu mai sunt tulburi, sunt mizere de-a dreptul, iar bălăceala în mocirlă este, pentru unii, a doua natură. Zvonerii îşi umflă piepturile, răspândacii nu mai pun geană pe geană, scenarita e boală care se ia. Marasm. Vituperaţii. Flegme trimise direct între ochi. Metastază. Ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Justiţia e minunată atâta vreme cât toate sentinţele satisfac interese obscure. Restul e tăcere. Pardon. Restul e durere. Şi vine o primăvară sictirită de atâta ipocrizie care îşi pune poalele în cap la oră de vârf.

♣ Cristian Lisandru