mahmureală


bem vorbe goale
cât de ziua de lungă
tocmai de aceea umblăm mahmuri
din gard în gard
fluierând a pagubă
ca şi cum am căuta drumul către o casă
care nici nu mai există
noi suntem doar chiriaşi
în ţară în suflete în viaţă
uneori construim o baricadă
punem de-o revoluţie
după câteva zile uităm de ea
ne dăm în judecată fiindcă avem păreri diferite
comunicăm prin huiduieli
dar ne place mahmureala asta
vorbele goale
seci demiseci demidulci dulci
ne satură
e ca şi cum am mânca numai specialităţi
am atins idealul
cu limba

♣ Cristian Lisandru


 

(Ne)Starea de Luni – „Marioneta”


Pornind de la textul lui Mugur.

Atâta vreme cât există marionete, există şi păpuşari. Reciproca e valabilă, bineînţeles. Uneori, marionetele se revoltă, taie sforile cu foarfecele, declanşează revoluţii – televizate sau nu –, întocmesc guverne pe genunchi, compun ode libertăţii, plâng victimele colaterale, se iluzionează cu gândul că vor atinge noi culmi de civilizaţie şi progres. Ulterior, luate de valul euforic, marionetele acceptă iarăşi controlul, alte sfori şi alţi păpuşari – discreţi, persuasivi, de modă nouă. E un fenomen ciclic, iar drama marionetei, în general, este aceea că nu se simte niciodată pregătită să meargă pe propriile picioare fără a fi susţinută şi îndrumată. Fără a fi „ghidonată”. Marioneta are viaţa ei, e adevărat, numai că aceasta aduce cu ea şi programul aferent. Iar programul este alcătuit de păpuşar. Marioneta trăieşte permanent iluzia unei viitoare eliberări, păpuşarul mişcă degetele şi oferă marionetei dreptul de a juca şi sârbe, nu numai valsuri sau tangouri. Sub luminile reflectoarelor, marioneta e fericită. Pentru scurte intervale de timp. Dă şi autografe, este fotografiată de curioşi. Trăieşte. Respiră. Iubeşte. Ceea ce face şi păpuşarul, numai că la un nivel superior care nu are nimic de-a face cu agora unde marionetele socializează conform scenariilor şi discută despre dreptul de a fi propriul tău stăpân.

♣ Cristian Lisandru

(Ne)Starea de Duminică – „Cu poalele-n cap”


Cei care nu sunt de acord cu noi trebuie luaţi pe făraş. Minimalizaţi, terorizaţi, eliminaţi din viaţa publică, încetul cu încetul. Nu mai există arene cu fiare sălbatice, i-am arunca direct acolo, pentru a aplauda atunci când îi muşcă tigri de beregată. Sunt scoase de la naftalină vorbele mari – principii, stat de drept, Constituţia înainte de toate (deşi ar fi mai bună o Constituţie modificată după chipul, asemănarea şi pofta noastră), drepturile omului (care nu ridică nasul din pământ, care se ploconeşte şi nu ne suflă în ciorbă) etc. Nimeni nu mai poate fi ars pe rug, însă există metode moderne prin care adversarii învaţă să îşi cunoască lungul nasului. Vremurile acestea nu mai sunt tulburi, sunt mizere de-a dreptul, iar bălăceala în mocirlă este, pentru unii, a doua natură. Zvonerii îşi umflă piepturile, răspândacii nu mai pun geană pe geană, scenarita e boală care se ia. Marasm. Vituperaţii. Flegme trimise direct între ochi. Metastază. Ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Justiţia e minunată atâta vreme cât toate sentinţele satisfac interese obscure. Restul e tăcere. Pardon. Restul e durere. Şi vine o primăvară sictirită de atâta ipocrizie care îşi pune poalele în cap la oră de vârf.

♣ Cristian Lisandru

(Ne)Starea de Sâmbătă – „Înjurături”


Un vecin se vaită din cauza facturilor „grosolane”. Altul înjură guvernul – de aici sau cel mondial, nu am înţeles prea bine, rămân înjurăturile, universal valabile  –, iar câţiva sunt de părere că e mult mai bine fără repartitoare. „Plătim omeneşte”  la „întreţinere, nu ca anul trecut”. Discuţii simple ale unor oameni simpli care sunt luaţi pe nepregătite de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. A ţine pasul cu vremurile devine o corvoadă pentru mulţi, reintegrarea într-o societate care promovează haosul la toate nivelurile este imposibilă. „Nu e bine” – iată laitmotivul fiecărei zile. Nu există soluţii, nu există perspective. Nu facem front comun împotriva celor care au pâinea şi cuţitul. „Şi dacă ieşim în stradă se întâmplă ceva? Se schimbă ceva?” Dezolare. Lehamite. Mâini fluturate a „totul e în zadar”. Vin alte alegeri, apar din nou politrucii cu zâmbete mieroase. „Nu mă duc la vot”. Aud asta din ce în ce mai des. Până şi cei care erau prezenţi de fiecare dată în faţa urnei de vot au ajuns în faza în care îşi reconsideră atitudinea. „Timpul trece prea repede, se duce şi februarie pe apa sâmbetei. Mai rău e că ne ducem şi noi…”. Vecinul pleacă, şontâc-şontâc, ducând în plasă o sticlă de ulei „d-ăla mai ieftin” şi două-trei kilograme de cartofi. Chem liftul şi-mi vine să înjur.

♣ Cristian Lisandru