Suntem prizonieri ai inerţiei, visăm schimbarea tuturor schimbărilor şi uităm a pune întrebări care ar putea să ne afecteze somnul de frumuseţe. Vedem aceleaşi figuri pe sticlă şi avem senzaţia că o nouă cosmetizare va aduce nitam-nisam şi fericirea naţională. Vor fi discuţii la Cotroceni. Cu cine? Chiar sunt curios. Nu cumva cu aceeaşi samsari politici care, şi de astă dată, vor încerca să pozeze în providenţiali hei-rupişti ai naţiei, „suferind” alături de ţărişoara pe care au muls-o şi o mulg până la sânge? Am scepticismul la purtător, fireşte, noi nu am fost conduşi decât din rău în mai rău.

Culmea este că ne şi obişnuim cu răul, aşa că orice mică rază de lumină ni se pare a fi o binecuvântată strălucire. Cei înşurubaţi în fotolii ne aruncă, din când în când, câte o lege binevoitoare, câte o scădere de TVA, câte un oscior democratic. Îl lingem cu plăcere, mai avem puţin şi dăm din coadă, şedem „mumos” dacă ni se cere. Le şi mulţumim pentru bunăvoinţă, în loc să-i tragem de perciuni. Sper ca vocea străzii să nu se lovească de dopurile plasate strategic în urechi prin birourile spaţioase unde se murmură „trece şi beleaua asta”…

Suntem atât de creduli… Invizibili, deasupra capetelor noastre, păpuşarii îşi freacă din nou mâinile. Dezorientându-ne, dezbinându-ne, oferindu-ne un alt scenariu din care vom ieşi cu o tristețe în plus. Multe voci. Multe revendicări. Speranțe. Răbufniri. Pancarte. Invitații. Destule elucubrații. Patimi justificate. Reflectoare. Viețile noastre sunt disecate în culise. Jaf. Praf. Şah. Etern.

Evident, ne-am dori să scriem noi scenariile, să dăm cu băţul, să fixăm puncte şi subpuncte, să semnăm la final, cu mândrie nedisimulată. Nici măcar nu ne întrebăm dacă am fi capabili să producem ceva util. Însă nu ni se permite accesul la un astfel de nivel, nici măcar de probă. Ni se recomandă să mergem acasă, să vorbim în şoaptă, să acceptăm condiţia umilă a celui care a uitat să ridice două degete, a vorbit neîntrebat şi este pus pe coji de nucă în faţa clasei.

Mai întâi sunt oameni ca toţi ceilalţi. Apoi devin lideri de opinie. Capătă curaj, îşi cizelează discursurile. Discută emfatici, de pe poziţii superioare. Cu alţi lideri pătrunşi de importanţa momentului. Departe de agora dezlănţuită. Ulterior se numesc oameni politici, nu mai bagă pe nimeni în seamă şi nu înţeleg de ce sunt huiduiţi tocmai de aceia care le-au fost rampă de lansare.

Totuşi, vina stă şi pe umerii noştri. Nu ducem ideile până la capăt, lăsăm în urmă prea multe puncte de suspensie, tăiem creanga de sub picioarele altora, ne umflăm în pene şi suntem convinşi că, la locul cu pricina, am avea rezultate remarcabile, lăsându-i pe toţi cu gurile căscate. Poate că suntem chibiți nativi, poate că speculanții politici tocmai pe asta se bazează. Pe incapacitatea noastră de a rupe mâța în două, pe toleranţa noastră împinsă până la prostie. Mai mult, ne plictisim repede şi acţiuni remarcabile (în perspectivă) se încheie printr-un mare fâs.

♣ Cristian Lisandru