Dincolo de reclamele multicolore – par nelalocul lor şi intrigă prin contrastul cu atmosfera încercănată, igrasioasă – rămân doar nostalgiile, planurile neîndeplinite sau duse la bun sfârşit, amintirile din concediu, gândurile care se îndreaptă, din ce în ce mai des, către sfârşitul de an, către noaptea dintre ani, către sfârşitul ce va fi topit într-un alt început.
O pisicuţă cu blana udă, cocoţată pe gărduleţul care delimitează trotuarul, priveşte trecătorii cu ochi strălucitori. Cinici? Critici? Curioşi? Plini de orgoliu felin? Plictisiţi sau doar indiferenţi? Mister. Nu reuşim să înţelegem oamenii din jurul nostru (iar de cele mai multe ori nici nu încercăm asta, ca şi cum am accepta că demersul nostru va fi supus eşecului, indiferent de situaţie), darmite o pisică aflată la graniţa invizibilă dintre vară şi toamnă, dintre toamnă şi iarnă. Mai ales că felinele, din ceea ce am observat de-a lungul timpului, oferă mai mereu imaginea unor companioni introvertiţi care ştiu infinit mai multe decât arată şi ne tolerează în jurul lor cu o evidentă superioritate care ar trebui analizată în profunzime.
Tramvaiul vine din ploaie, fantomatic, şi se îndepărtează – scrâşnete, gemete metalice – în ploaie. Duce cu el alte gânduri, alte planuri, alte nostalgii… Geamuri aburite, chipuri fără identitate, priviri care scrutează bulevardul, numărând staţiile rămase până la destinaţie. Privirile oamenilor, privirile felinelor. Comparaţia este (poate/sigur) deplasată, însă o accept ca pe o stare de fapt. Aşa cum accepţi, de pildă, o sentinţă sau o concluzie definitivă, fără să mai cauţi subterfugii puerile prin care să adaugi puncte de suspensie pentru a prelungi un scenariu care interzice, totuşi, orice eventuală continuare. Fie ea optimistă sau nu. Fie ea reconfortantă sau tăioasă precum lama unei ghilotine din alte timpuri. Fie ea satisfăcătoare ori frustrantă. Concluziile definitive îşi fac loc în viaţa noastră, dau din coate, dacă este cazul, se strecoară, câştigă spaţiu şi rămân acolo. Nu le putem elimina, rămâne doar acceptarea.
Dacă fiecare concluzie este o bornă, atunci nu facem altceva decât să mergem de la una la alta, numărându-le, înregistrându-le, contabilizându-le. Întreaga viaţă. Organizându-le pe subiecte, pe ore, pe zile, pe săptămâni, pe luni, pe ani. Răsfoindu-le din când în când, în după-amieze de toamnă sau de iarnă, pentru a concluziona încă o dată că ne e bine sau mai puţin bine, că am ratat, fără să vrem, concluzii importante sau ne-am trezit cu ele pe cap exact atunci când nu aveam nevoie. Dacă avem răbdarea necesară, deşi totul este interpretabil din acest punct de vedere – ne dovedim răbdători mult prea târziu, în general, răbdarea se lasă îndelung aşteptată, învăţată, înţeleasă pe deplin –, le putem plasa într-un jurnal. Sau, prin reducere la absurd, într-un clasor, aşa cum păstram timbrele copilăriei. Concluzii devenite imagini. Mai uşor de asimilat, mai uşor de parcurs retrospectiv. Colorate, alb-negru, sepia. Perspectiva se schimbă dintr-o dată, concluziile pot fi atinse cu buricele degetelor. Mă întreb dacă nu am putea să facem chiar schimb de concluzii, dar aceasta poate fi doar o idee absurdă dintr-o zi în care ploaia susţine un recital ce pare nesfârşit.
♣ Cristian Lisandru
Cristian Lisandru 