Umblăm brambura. „Ca o muscă fără cap”, exista o expresie, dacă nu mă înşel, deşi niciodată nu am reuşit să vizualizez imaginea. Mi-aş fi dorit. Ne tot ducem dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul. Visele, în pofida a tot ce se spune despre ele (şi în ciuda celor care încearcă să le interpreteze în fel şi chip), îşi văd de viaţa lor onirică. Alb-negru sau color. Traversăm pe celălalt trotuar al străzii şi – sunt convins de asta – ne minţim adeseori că vom depăşi un prag critic. Dincolo va fi mai bine, dincolo vor fi mai multe şanse. Par sau impar? Simple gânduri. Nu spun neapărat că suntem nemulţumiţi, că nu ne găsim locul, că părem plasaţi într-un scenariu absurd în care nu avem ce căuta. Căutarea devine un laitmotiv. Căutăm prieteni, cărţi bune, emisiuni serioase (dar aici depinde tot de fiecare în parte, mai bine te abţii de la a blama sau de la a spune că emisiunile la care te uiţi tu sunt numai bune pentru întreaga umanitate), o muzică reconfortantă – întreruptă, uneori, de bormaşina perversă a vecinului de la etajul superior. Oamenii caută şi se caută. Am mai spus-o, îmi plac destinele care se intersectează pe străzi, într-o tăcere desăvârşită. Poate că destinele discută între ele, fără ca noi să ştim. Cel puţin aşa îmi place să cred. Poate. Azi am căutat minute bune, prin buzunare, bricheta Zippo. Era acolo, numai că nu dădeam de ea. Brambura.

♣ Cristian Lisandru