Cei care nu sunt de acord cu noi trebuie luaţi pe făraş. Minimalizaţi, terorizaţi, eliminaţi din viaţa publică, încetul cu încetul. Nu mai există arene cu fiare sălbatice, i-am arunca direct acolo, pentru a aplauda atunci când îi muşcă tigri de beregată. Sunt scoase de la naftalină vorbele mari – principii, stat de drept, Constituţia înainte de toate (deşi ar fi mai bună o Constituţie modificată după chipul, asemănarea şi pofta noastră), drepturile omului (care nu ridică nasul din pământ, care se ploconeşte şi nu ne suflă în ciorbă) etc. Nimeni nu mai poate fi ars pe rug, însă există metode moderne prin care adversarii învaţă să îşi cunoască lungul nasului. Vremurile acestea nu mai sunt tulburi, sunt mizere de-a dreptul, iar bălăceala în mocirlă este, pentru unii, a doua natură. Zvonerii îşi umflă piepturile, răspândacii nu mai pun geană pe geană, scenarita e boală care se ia. Marasm. Vituperaţii. Flegme trimise direct între ochi. Metastază. Ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Justiţia e minunată atâta vreme cât toate sentinţele satisfac interese obscure. Restul e tăcere. Pardon. Restul e durere. Şi vine o primăvară sictirită de atâta ipocrizie care îşi pune poalele în cap la oră de vârf.

♣ Cristian Lisandru