Pornind de la textul lui Mugur.

Atâta vreme cât există marionete, există şi păpuşari. Reciproca e valabilă, bineînţeles. Uneori, marionetele se revoltă, taie sforile cu foarfecele, declanşează revoluţii – televizate sau nu –, întocmesc guverne pe genunchi, compun ode libertăţii, plâng victimele colaterale, se iluzionează cu gândul că vor atinge noi culmi de civilizaţie şi progres. Ulterior, luate de valul euforic, marionetele acceptă iarăşi controlul, alte sfori şi alţi păpuşari – discreţi, persuasivi, de modă nouă. E un fenomen ciclic, iar drama marionetei, în general, este aceea că nu se simte niciodată pregătită să meargă pe propriile picioare fără a fi susţinută şi îndrumată. Fără a fi „ghidonată”. Marioneta are viaţa ei, e adevărat, numai că aceasta aduce cu ea şi programul aferent. Iar programul este alcătuit de păpuşar. Marioneta trăieşte permanent iluzia unei viitoare eliberări, păpuşarul mişcă degetele şi oferă marionetei dreptul de a juca şi sârbe, nu numai valsuri sau tangouri. Sub luminile reflectoarelor, marioneta e fericită. Pentru scurte intervale de timp. Dă şi autografe, este fotografiată de curioşi. Trăieşte. Respiră. Iubeşte. Ceea ce face şi păpuşarul, numai că la un nivel superior care nu are nimic de-a face cu agora unde marionetele socializează conform scenariilor şi discută despre dreptul de a fi propriul tău stăpân.

♣ Cristian Lisandru