Obosim împreună, încovoiaţi din cauza unei apăsări permanente. Trăim mici bucurii, facem slalom printre speranţe frumos colorate, privim vitrinele strălucitoare din interiorul cărora ne ascultă îndoielile doar manechine îmbrăcate după ultima modă. Noi avem multe spus, însă nu ne ascultă nimeni. Nu suntem întotdeauna în pas cu moda – ba chiar aş spune că asta se întâmplă din ce în ce mai rar –, nu există un şofer pus la patru ace care să ne deschidă portiera atunci când ajungem la slujbă. Mulţi dintre cei de pe stradă nici nu mai au unde să meargă, noţiunea de „slujbă” fiind ceva din ce în ce mai îndepărtat, indiferent de pregătirea acumulată în timp. Interviuri. CV-uri întocmite în diferite forme. Aer tras în piept. Alte speranţe croite înainte de a aţipi. Sunt oameni care trăiesc „din interviu în interviu”, întorcându-se acasă cu dezamăgirea în geantă. Nu mai au loc în scheme. Se simt depăşiţi de „evenimente”. Nu se pot adapta. Nu sunt lăsaţi să se adapteze. Tocmai de aceea îmbătrânesc mai repede, se consumă intens, se închid în ei înşişi şi ajung la concluzia că o forţă centrifugă stupidă îi trimite dincolo de marginea vieţii şi a societăţii de consum. Unii fug de muncă. Alţii o caută cu lumânarea şi nu o găsesc. Elevii se uită în tavan şi nu cred o iotă din sintagma „meseria e brăţară de aur”. Profitul imediat este dezideratul suprem. Ce va fi peste nişte ani nu mai interesează pe (aproape) nimeni. Acum e acum. Acum şi aici.

♣ Cristian Lisandru