În ceea ce priveşte politichia, din ceea ce am observat de-a lungul timpului, înregistrăm un dulce „spune şi tu, fiindcă oricum nu te ascult” – asta în general, fără a mă referi la vreun personaj anume, departe de mine gândul. La acest capitol, fiecare rămâne cu propriile opinii în buzunare, păstrându-le ca pe un talisman de preţ, fiindcă le consideră perfecte, nu perfectibile. Depinde de care parte a baricadei se află. La momentul respectiv. Mi-aş dori (speranţa moare ultima) să scap de rânjetul absurd al politicii care ne separă cu o poftă demnă de o cauză mai bună. Pic ca musca în oala cu lapte, evident, fiindcă politica rămâne subiectul la ordinea zilei, gustat/molfăit/înghiţit pe nemestecate, însă – chiar dacă politica nesimţită se reflectă dureros şi cinic în viaţa fiecărui cetăţean – sunt convins (părerea mea, he, he!) că lipseşte elementul constructiv în toată „afacerea” asta mocirloasă care amestecă doctrinele între ele (rezultând struţo-cămile cu sedii, numite şi partide) şi profită de pe urma patimilor dezlănţuite ale unor veşnici învinşi. „Mie îmi place politica, domnule”, îmi spune un amic, „e ca borcanele din cămara soacră-mii, eşti curios, guşti, uneori te strâmbi, alteori e gustul bun”.

♣ Cristian Lisandru