Umbrelă răpită de vântul pofticios, femeia aleargă după ea pe mijlocul străzii, un taximetrist deschide geamul, o întreabă dacă nu are şi altceva mai bun de făcut, ce dracu` cucoană?, râde, trage cu poftă dintr-o ţigară, femeia se apleacă, umbrela zboară mai departe, e doar un joc absurd dintr-o zi mohorâtă de martie, ca şi cum cineva nevăzut ar dori cu tot dinadinsul să facă o glumă proastă, femeia renunţă, resemnată, câteva şuviţe ude i s-au lipit de obraji, umbrela nici nu se mai vede de-acum, taximetristul a demarat în trombă, ploaia îşi continuă simfonia, netulburată, un câine ud latră fără să ştie la cine, la ce, poate la el însuşi, poate la umbrela aceea colorată pornită de una singură la plimbare de-a lungul unui bulevard sfâşiat de sclipiri metalice…

♣ Cristian Lisandru