Împrimăvărează sub genele tale, iar eu – copleşit de sarabanda unor ameţiţi nativi pentru care viaţa nu înseamnă altceva decât o portavoce aducătoare de proorociri nefaste – primesc informaţii contradictorii despre (încă) o criză mondială. Ştiu, totuşi, că încă nu am ieşit din criza mondială trecută, ceea ce înseamnă că graniţa dintre două crize este invizibilă. Sunt însă un privilegiat – atunci când înfloresc şoaptele tale, dincolo de buletinele de ştiri, orice nostradamus invitat prin studiourile tv îşi atinge nivelul incompetenţei şi, indiferent de apocalipsa financiară pe care o trâmbiţează, nu rămâne decât un neica-nimeni cu cravată asortată. Îmi plac şoaptele tale. Şoapte de vară, de toamnă, de primăvară pe care o simţi pe vârful limbii, îţi treci mâna prin păr şi spui dincolo de toate crizele lumii rămânem îndrăgostiţi, fugiţi din lumea lor şi închişi în lumea noastră. Şoapte de iarnă, pe sub amintirea unor zăpezi de altădată. Şoapte. Dincolo de ele, ca şi cum s-ar lovi de un zid, vociferările realităţii îşi acceptă neputinţa.

♣ Cristian Lisandru