Trebuie să recunosc că îmi place ideea care transmite că suntem un popor petrecăreţ. Facem petrecere din orice necaz, în ultimă instanţă, avem optimism prin toate buzunarele, până şi-ntr-o moarte vedem ori puterea decedatului/decedatei de a renaşte cândva, în viaţa de apoi, spre a trăi veşnic fericit/fericită, ori posibilitatea de a pune mâna pe o parte din moştenire, spre bucuria noastră lumească. E posibil ca şi alţii să vadă doar partea plină a paharului, că doar n-om fi inventat noi o astfel de lejeritate (găunoasă? constructivă?), dar poate că dansul pe mese nu e cea mai bună soluţie dintre toate, în orice conjuctură. Spunem bancuri. E drept, parcă mai puţine ca altădată, fade, unele extrase cu forcepsul. Nu mai e Bulă personajul principal, dar există un Bulă multiplicat pe la toate nivelurile, probabil de aceea nu au toţi loc în bancurile de ultimă generaţie. Rămâne ideea de paranghelie. În ceea ce mă priveşte, fără vreo urmă de ironie, îmi plac doar cele cu lăutari. Îţi cântă omul la ureche, priveşti galeş în ochii iubitei, dai lăutarului şi dreptul – ia să-şi mai vadă Fiscul de treabă! – seara devine mai cu vino-ncoa, ziua de mâine va fi cum va fi, sănătate să avem, le rezolvăm pe toate până la urmă. E clar, nici eu nu ies din ecuaţie. Şi nici nu vreau. Fac parte din poporul acesta, oricum ar fi privit el.

♣ Cristian Lisandru