O pisică tărcată, ghemuită pe capota unei Dacii din alte timpuri (un alb murdar, roata din faţă dezumflată, portbagajul legat cu sârmă, pete mari de rugină – sunt sigur că imaginea vă este cunoscută), mă urmăreşte cu o privire ce pare plictisită. Trec pe lângă ea fără să mă grăbesc, întrebându-mă dacă se gândeşte la ceva. Întotdeauna mi-am spus că felinele torc gânduri cu o plăcere nebună, singurul dezavantaj al privitorului biped fiind acela că nu le poate înţelege. Deşi curiozitatea te-ar determina chiar să întrebi prosteşte la ce te gândeşti, pisică?, spre uimirea unui eventual observator care ar avea ce să povestească la cină, înainte ca soţia să-i aşeze mâncarea pe farfurie. Dragă, l-am văzut pe unul care vorbea cu o pisică, ce părere ai tu despre asta, era normal? Nu ştiu, dragă, mişcă-te puţin mai la stânga, să nu pun tocana pe tine, e fierbinte, mă şi mir că ai ajuns la timp… Dialog simplu, casnic, fără pretenţii, în faţa unui televizor deschis pe cine ştie ce post de ştiri şi zvonuri. Dar gândurile misterioase ale unei pisici cum pot fi? Ele fac parte, cred, dintr-o altă categorie, aparte, numai că accesul este interzis, declaraţiile de complezenţă sunt interzise, ipocrizii de genul azi arăţi fenomenal, pisică scumpă nu există. Întorc capul după câţiva paşi. Pisica tărcată priveşte în altă parte. Fireşte, n-a găsit nimic interesant de văzut la un trecător care i-a intrat în teritoriu cu tot cu aiurelile lui gândite. Poate că şi pisicile se întreabă ce naiba gândim noi, oamenii care torc atâtea îndoieli.

♣ Cristian Lisandru