Înserăm împreună, ascunzând câteva doruri pe sub crengile care trăiesc din nou înmugurirea, iar răsuflarea tulburătoare a acestui vânt excentric seamănă cu un vers de dragoste rostit pe fugă. Mi-aş dori să înveţe a-şi struni nerăbdarea. Să nu se mai grăbească. Să nu sfâşie – din prea multă dragoste – pânzele unei corăbii pe care câţiva îndrăzneţi au botezat-o „Primăvara”, iar acum o aşteaptă din ce în ce mai nerăbdători, dornici să-i cânte cu glasuri de pescăruşi. Un anotimp-corabie. O corabie fantomă, rătăcită printre gheţurile unei ierni insensibile, căutându-şi drumul spre casă, tăind prin vânt valuri potrivnice. Împrimăvărare întârziată. Înseninare căutată. Însumare a unor cuvinte care, înlănţuite, se ridică precum un zid în faţa asaltului vântos.

Înserăm. Tu ascunzi în sân încă un dor, eu încep să-ţi spun povestea vântului îndrăgostit de o corabie fantomă…

♣ Cristian Lisandru