Domnule, mi-a spus un amic care dorea cu tot dinadinsul să lanseze în eter numai replici inspirate, cu tuşe geniale, viaţa nu este o spadă pe care să o introduci în teacă atunci când nu ai nevoie de ea, când n-ai pe cine să spinteci dintr-o lovitură. Cu viaţa mergi la vedere, o mai o mai ştergi de praf, din când în când, de ruginit nu rugineşte, asta e sigur… Şi, chiar dacă observ cum te uiţi la mine şi zâmbeşti, promovând scepticismul tinereţii viguroase, de viaţă trebuie să te ţii cu amândouă mâinile. Înfigi degetele în beregata ei, că e rezistentă, nu se sufocă – eventual te sufocă ea pe tine – şi stai agăţat. Ca iedera. Noi, oamenii, ascultă la mine, vorbesc din experienţă – oho, şi ce experienţă am! -, suntem precum iedera. Urcăm, urcăm, ne răsfirăm pe zidurile timpului, da’ ne şi uscăm la un moment dat. 

Tăceam. Îmi propusesem de la bun început să tac, fiindcă interlocutorul meu – atunci când era lăsat să se desfăşoare – avea talentul de a aduce în discuţie şi idei care te atingeau plăcut, molatec sau mai direct. Sorbeam dintr-o cafea cu frişcă, alene, aproape trăgând cu dinţii de ea, dacă o astfel de expresie ar avea o oarecare doză de valabilitate în vreun context. Cum să tragi cu dinţii de o cafea? Trăgeam. Şi lăsam ţigara să îşi dea duhul, muşcată de şerpii albaştri ai fumului, în scrumiera din sticlă ordinară, cu broderie rombică.

Amice, viaţa a fost cântată de menestreli care au murit de foame, cu capul pe instrumente, desenată – chiar cu talent, în anumite cazuri, nu multe, totuşi… – de pictori care n-au vândut un tablou în toată viaţa lor, pălmuită în versuri de poeţi care au ajuns la salonul de nebuni sau jucată în picioare de ăia care fac pe indiferenţii. Adică nu-mi pasă mie de viaţă, merg înainte, cum o fi, o fi… Aiurea, domnule, viaţa ne cântă pe toţi, înţelegi mata cum vine treaba, suntem ca notele înşirate pe partitură. Stăm acolo, atârnăm pe portativ, într-o cheie sau alta, mai un diez, mai un bemol, vezi imaginea de ansamblu, e accesibilă.  Pianissmo, fortissimo, alegro, andante, când la deal, când la vale, când la trap, când la galop…

S-a ridicat – dând pe gât ultima gură de cafea -, a turtit ţigara în scrumieră, s-a răsucit către ieşire şi pe urmă mi-a aruncat o privire peste umăr.

Viaţa nu e o spadă pe care să o bagi în teacă în momentele de relaxare. Momente de-astea nu există. Eşti în priză. Şi încă un lucru îţi mai spun, trebuie să prind trenul. M-a muşcat viaţa de multe ori, ca un pitbull, am vrut să-i cumpăr botniţă, da’ n-am putut să ajung la magazin. Că nu mi-a dat viaţa drumul din lesă…

A ieşit. De atunci l-am văzut mai rar. Poate că m-am plictisit de explicaţiile sale referitoare la viaţă. Am auzit că l-a lovit şi o maşină, pe trecerea de pietoni, dar s-a făcut bine. Doctorilor le-a spus că viaţa nu are intersecţii semaforizate…

♣ Cristian Lisandru