Nu ne plac viețile celorlalți. Și, în nouăzeci și nouă la sută din cazuri, nici nu încercăm să le înțelegem. Fiecare are ași în mânecă, șapte inimi în „pieptul de aramă”, avantajul de a fi fost mângâiat pe creștet de ursitoare 90-60-90, temperamentale, binevoitoare și, mai ales, providențiale. Fiecare are ceva de spus. Ceea ce, într-o interacțiune normală, poate fi interesant și constructiv. Numai că fiecare vorbește fără a-l auzi pe celălalt. Suntem cei care uită să întrebe „ce mai faci?”, însă de-abia așteaptă să povestească altcuiva ultimele secvențe ale vieții personale. Lipsa auditoriului ne deprimă. Un auditoriu care solicită explicații ne enervează.

PS – aud că sunt iar discuţii referitoare la Construcţia Faraonică intitulată Catedrala Mântuirii (de parcă am fi cel mai păcătos neam din lume, ce să spun…) Neamului. Totul plecând de la un videoclip al celor de la Taxi. Hai să fim serioşi, cine tot trage clopotele astea? Şi pentru cine?

Din piesă – „Azi noapte am avut un vis: Catedrala Mântuirii Neamului românesc era gata. Iar eu m-am dus la catedrală de dimineaţă să-l caut pe Dumnezeu. Nu l-am găsit. Sunt convins că era acolo, dar pur şi simplu nu l-am găsit eu, deşi l-am căutat până şi-n sălile polivalente, si în cele 12 lifturi, şi în parcarea subterană şi în spaţiile auxiliare. Nu l-am găsit, dar nu m-am mirat. Acolo totuşi e o suprafaţă de 11 hectare”.

Subscriu.

♣ Cristian Lisandru