m-am aşezat la umbra ta
ca un călător venit din propriul trecut
sunt obosit de gânduri şi griji
atâtea nopţi nedormite au desenat cearcăne sub ochi
uneori îmi vine să urlu
alteori pălmuiesc fiecare piatră de hotar
câteodată cad în genunchi în faţa lumii neputincios
în trupul meu există o arenă plină de spectatori trufaşi
degetul mare îndreptat în jos
nisipul a căpătat gustul sângelui
iar moartea s-a încrustat ca un blazon pe scuturile moderne
m-am aşezat la umbra ta e atâta linişte
închid ochii şi mi se pare
că timpul îmi refuză îmbătrânirea
te rog picură-mi lacrimi peste răni
numai aşa voi şti că încă trăiesc mai presus de toate
♣ Cristian Lisandru
Extraordinar poem! Ați zidit sufletul până la ultima sa picătură…Fericire continuă alături de muza, ce vă inspiră la un spor deosebit. Mulțumesc pentru vers, mi-a umplut inima de admirație. Cu respect, Maria Botnaru
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Vă mulțumim şi noi pentru vizită şi mesaj, gânduri bune din partea mea şi a Geaninei, ☺ Să ne citim cu plăcere în continuare, spor la scris vă dorim! ☺
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu ridic degetul mare în sus și mă înclin în fața iubirii izbăvitoare.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Gânduri bune din partea noastră, Petru, mulţumim pentru vizită şi lectură! 🙂
ApreciazăApreciază
Iubirea calatoreste in timp si lasa urme adanci.
Frumos poem 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Scris la umbra iubitei şi prețuind liniştea interioară pe care numai împlinirea sentimentală o poate aduce. ☺
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ma bucur tare pentru tine 🙂
Tine-o tot asa!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Iubirea motivează, vindecă, şterge amintirile unor lupte pierdute… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
” gladiatorul”…:) si imblanzirea arenei prin lacrimi… mult asteptate!
ApreciazăApreciat de 1 persoană