Acesta poate fi un serios semnal de alarmă pentru personajul în cauză – schizofrenia se manifestă şi prin astfel de simptome, iar vocile pot induce stări nu numai deprimante, dar şi periculoase. Pentru personaj şi pentru cei din jurul său. Halucinaţiile auditive reclamă prezenţa unui psihiatru. Într-o paranteză fie spus, şi psihiatrul trebuie ales cu grijă – a se vedea, de pildă, problemele apărute în serialul „Hannibal”. Totuşi, înainte de a fi întinşi pe o canapea virtuală pentru a povesti cum omoram râme în copilărie, alături de eroul nostru care aude voci, suntem cu toţii privilegiaţi. Ni se oferă o informaţie preţioasă – mesajul vocilor.

Tot ce aud in capul meu
Este „Ce-a fost in capul tau”? 
Sa trec peste a fost greu
Dar sa stii, nu-mi pare rau
Tu ai plecat, eu te am lasat
Uite ce bine rimeaza! 
Tot ce aud in capul meu
Este „Ce-a fost in capul tau”? 

Totul pleacă de la iubire, cum altfel? Scenariul clasic – o iubire care a fost şi nu mai este, iar vocile – precum un profesor decis să pună pe coji de nucă elevul teribilist – încearcă să aducă personajul cu picioarele pe pământ. Astfel, o întrebare devine de-a dreptul obsedantă – „Ce a fost în capul tău?” El nu ştie prea bine amenajarea interioară a propriului craniu, fiindcă încă nu s-a dezmeticit de pe urma despărţirii. I-a fost greu să treacă peste momentul greu al sentimentelor sale, însă găseşte puterea de a glumi. „Tu ai plecat, eu te-am lăsat/Uite ce bine rimează!” Considerăm că această concluzie este pur şi simplu un strigăt de izbândă al eu-lui care se concentrează pe altceva spre a scăpa de stresul agresiv al pierderii sentimentale. Şi ce medicament poate fi mai bun decât exerciţiul versificării? Rimele, fie ele facile, mângâie sufletul rănit, atenuând disperarea provocată de despărţire şi de întrebarea care, precum o picătură chinezească, atinge dureros corzi sensibile – „Ce-a fost în capul tău?”

Cate nopti am asteptat singur acasa
Tu erai cu fetele pe-afara la vreo terasa 
Si atunci cand ma sunai in miez de noapte 
De fapt te asigurai ca voi fi foarte departe. 
Dar iubirea nu poate sa te astepte 
Voiai sa urc pe scara sociala niste trepte 
Trecutul nu poate nimeni sa-l indrepte, 
Asa cum nicio clipa nu poate sa se repete

Suntem consternaţi. Adică dama mergea cu fetele la terasă, se rupea în figuri pe bulevarde şi atrăgea privirile pofticios-libidinoase ale bărbaţilor de toate vârstele, iar eroul nostru care aude voci stătea acasă. Era „singur acasă” – partea „x” – şi aştepta să i se întoarcă femeia la domiciliu. Numai că ea nu venea. Ba, mai mult, îl suna „în miez de noapte” pentru a fi sigură că el era „foarte departe”. Nu departe de casă – ea ştia că el stă în sufragerie, cu ochii pe ceas, rugându-se să audă soneria de la intrare -, ci chiar de ea. De sfera ei de influenţă. De ea şi de prietenele ei cu care – deşi nu avem informaţii clare în acest sens – bănuim că nu juca bridge, whist sau rummy. Totuşi, de ce îl ţinea închis în casă? Răspunsul vine tot de la el (sau de la vocile din capul său) – ea nu era mulţumită de statutul lui social, motiv pentru care dorea neapărat ca el să urce „nişte trepte”. Aşa cum se întâmplă de foarte multe ori în versurile melodiilor de azi, versificatorul (eroul, vocile?), ajunge/ajung în faza în care filozofează. „Trecutul nu poate nimeni să-l îndrepte/Aşa cum nicio clipă nu poate să se repete”. Adânc. Nu e chiar Cioran, nu e chiar Ţuţea, însă puterea de a filozofa într-un astfel de moment este demnă de laudă. Acestea sunt consecinţele indiscutabile ale serilor în care el era „singur acasă” şi nu avea trepte pe care să le urce (pe scara socială). Între timp, ca o indiferentă, ea socializa.

Nu are rost sa ma gandesc
S-a terminat, iti multumesc
Acum in loc de ce-am simtit
E doar o voce pe repeat
Si zic stop acestui joc bolnav, plin de migrene
Derulez filmul pana ajung la finalul scenei 
Si vad care a jucat mai bine rolul principal 
Intretinut subtil de raul necesar 

Fireşte, eroul ar dori să nu se mai gândească la ea. Este conştient că astfel de gânduri îi pot dăuna pe termen lung, însă vocile din capul său sunt neobosite. „Acum, în loc de ce-am simţit/E doar o voce pe repeat”. Îl compătimim. Nu e uşor să suporţi asediul unor voci care nici măcar nu au un vocabular bine garnisit. Întrebarea „Ce a fost în capul tău?” poate aduce pe oricine la disperare, oricât de puternic ar fi din punct de vedere psihic. Revolta personajului este de la sine înţeles – el spune stop jocului „bolnav, plin de migrene” şi, ca şi cum ar apăsa pe un buton nevăzut, derulează filmul vieţii sale până la „finalul scenei”, acolo unde – dintr-o dată – ajungem şi noi, aflând că ăsta cu vocile în cap doreşte să întocmească (el, cel care nu ieşea din casă şi aplatiza canapeaua din cauza ei?!) o cronică a fostei relaţii.

Sah mat, sa-ti intre-n cap, stii ca nu-mi plac minciunile 
Prefer sa stau singur si sa infrunt furtunile 
Sa iubesc si sa fac tot ce ma face fericit 
Vocile din capul meu, niciodata nu ma mint
Am sa las ploaia sa vorbeasca in locul meu 
Las lacrimile sa imi spuna, cat imi e de greu 
Nu-ti mai spun de cate ori, am dat timpul inapoi 
Incercand sa-nteleg ce-i cu noi 
Acum sterg tot ce-a fost rau
Ramai tu cu vocile din capul tau!

Finalul este tranşant. El îi dă „şah-mat” acelei mincinoase. Noi suntem de părere, răsfoind informaţiile sau ascultându-i vocile, că ea i-a dat lui „şah-mat”, părăsindu-l, numai că îţi trebuie ceva cojones ca să recunoşti asta. Însă, dacă ai puterea de avertiza lumea că auzi voci, ce-ar mai conta un moment de sinceritate în plus? Atmosfera de final este una optimistă – el  a ajuns la concluzia formidabilă că preferă să stea singur (ceea ce oricum se întâmpla, aşa că n-ar trebui să apară probleme de adaptare la aceeaşi canapea). Din nefericire, personajul ne asigură că şi-a descoperit fericirea prin intermediul… vocilor din capul său, motiv pentru care l-am trimite degrabă la un sanatoriu, spre analize complete. Mai mult, pentru a ne da seama că fusese vorba despre o relaţie dificilă (din toate punctele de vedere, inclusiv medical), el îi transmite fostei iubiri (orgoliul masculin apare la momentul oportun) să rămână şi ea cu vocile. Vocile din capul ei! Surpriză colosală, amândoi auzeau voci. Este clar că nici nu mai aveau când să discute unul cu celălalt, de unde şi scenariul previzibil al acestei relaţii demnă de a fi studiată de oameni în halate albe.

♣ Cristian Lisandru