PicsArt_03-15-11.18.56Miroase a lapte fiert, iar pe masă se află – cum de am observat-o abia acum? – o cană care abureşte. Este mare, albă, are buline albe şi roşii, ciobită la margine. Toarta este strâmbă – fantastic, domnule, n-aş permite să fie vândute astfel de obiecte. Par contorsionate, chinuite de o mână nevăzută, torturate în timpul unei întregi existenţe.

Ce faci, băiatul mamii, ţi-e bine? Vocea – mamă, tu? – vine din partea dreaptă, dar lui îi este teamă să se uite. Îşi aduce aminte de ziua în care a dus-o pe ultimul drum, cu taică-su alături, mototolind în mâinile aspre pălăria veche. Ploua înciudat, apăsat, ca o înjurătură rostită printre dinţi, o ploaie agasantă din care trăsese concluzia că Dumnezeu făcea în aşa fel încât apele Styxului să se reverse chiar în acea zi. Iar lumea întreagă va deveni un Styx şi luntraşii vor fi la mare preţ, gândise atunci, în urma dricului. Cimitirul părea că se îndepărtează de ei, încercând să se caţere pe dealuri şi numai maică-sa, cu mâinile pe piept, zâmbea, împăcată cu ea însăşi. Ce faci, băiatul mamii, ţi-e bine? Ai mai slăbit. Ia o gură de lapte, e proaspăt… 

Da, mamele au felul lor de a spune câte ceva. Cald. Vocea lor miroase a lapte fiert, iar drumurile care-i atrag pe băieţii lor le înspăimântă de fiecare dată. Mamele ar desfiinţa toate drumurile lumii doar pentru a le fi copiii aproape. Oraşul. Mirajul. Confortul. Şi dorul. De dor nu vorbeşte nimeni, ca şi cum dorul ar fi devenit un subiect care sperie pe toată lumea. Hai să interzicem prin lege discuţiile despre dor, strigase într-o seară, poate la Capşa, poate la Terasa Doamnei, poate la… Şi toţi râseseră. Abia pe urmă, ca un punct final, gemuse telefonul.

Alo? Da. Eu sunt. Da…

A murit taică-tu.

Şi tu, tată? De ce? Doar pentru a-mi da seama că m-am condamnat la singurătate încă înainte de a vă băga în pământ?

Dintr-o dată, viaţa nu mai avusese niciun gust.

♣ Cristian Lisandru